Tradiție

[Daos]

Tradiţia (lat. traditionem, acc. traditio = a înmâna, a da mai departe) înseamnă transmiterea continuă a unui conţinut cultural de-alungul istoriei de la un eveniment generator sau un trecut imemorabil. Aceast patrimoniului intangibil poate fi vectorul identităţii unei comunităţi umane. În sensul său absolut, tradiţia este o memorie şi o idee, într-un cuvânt o conştiinţă colectivă; o amintire a ceea ce a fost, alături de datoria de a transmite mai departe şi a îmbogăţii. Cu articolul nedefinit, o tradiţie poate însemna totodată o mişcare religioasă, sau mai degrabă, o anumită practică simbolică cum ar fi tradiţiile populare.

În acest thread voi posta atât articole despre diferite obiceiuri și tradiții, cât și starea în care au ajuns în ziua de azi... Fiind din Maramureș, evident că voi pune mai mult accent pe zona mea...:P

[Daos]

Tendinta majora in ultimele decenii ale secolului al XX-lea, fenomenul globalizarii a cuprins deja toate sferele activitatii umane. Oponentii de ieri ai acestui curent se vad azi nevoiti sa accepte realitatea, iar specialistii, indeosebi sociologii, ii cuantifica efectele (pozitive si negative) la nivel individual si comunitar. Parte intrinseca a activitatii umane, cultura e atrasa si ea in miscarea centrifuga a globalizarii; efectele sunt multiple, de la achizitia unor beneficii pâna la bulversarea sistemului clasic de valori.

O prima concluzie este faptul ca „fiecare cultura este coplesita de produsele altor culturi” (Claude Levi-Strauss, 1984). Aspectul este generat de disparitia granitelor (libertatea de circulatie a persoanelor, a produselor materiale si a ideilor) si a barierelor lingvistice. Mijloacele de comunicare in masa au devenit extrem de rapide, adesea instantanee, gratie tehnologiei informatiei (I.T.). In fata acestei tendinte, politicile de protejare a valorilor autohtone devin ineficiente. Asa s-a nascut dilema: ne resemnam sa ramânem simpli consumatori sau ne luam in serios statutul de producatori de cultura? Situatia este incerta in cazul natiilor sau a comunitatilor mostenitoare (posesoare) a unei culturi de tip minor si stationar. Invazia produselor straine poate deveni sufocanta la un moment dat. Insa in cazul unei mosteniri generoase exista sansa unui „export de cultura”. Constatam, de asemenea, rolul major pe care il joaca „guerilla marketing” in promovarea culturii, prin adaptarea unor tehnici din domeniul economic; ceea ce ne indreptateste sa remarcam transferul elementelor de cultura dintr-un plan eminamente elitist, intr-un plan comerical, destinat maselor.

Trebuie sa pornim de la aspectul evident ca globalizarea functioneza dupa legi dure (ale economiei de piata), care nu lasa loc unor atitudini incerte sau conservatoare. Cuvântul de ordine este dinamismul (actiunea, efervescenta, impunerea, competitia…). A nu te adapta, inseamna a deveni un simplu consumator al produselor culturale generate de altii (chiar si in conditiile in care esti custodele unui valoros patrimoniu local). Pe de alta parte, a te impune pe o piata globala inseamna a fi un bun cunoscator al „regulilor jocului” (deja impuse si validate de un sistem de cutume).

Produsele care circula pe o astfel de piata detin câteva caracteristici comune: universalitate – un grad sporit de generalizare prin plasarea produsului intr-o atemporalitate, dupa modelul „oricând-oriunde-oricine”, incât orice potential consumator sa poata identifica o zona de interes si o oarecare aparteneta revendicativa; originalitatea – spargerea unor tipare clasice si renuntarea la trasee batatorite, care sa determine un mesaj-soc, bulversant; valoarea artistica – aprecierile si ierarhiile criticilor de specialitate sustin demersuri pe termen scurt si mediu, insa un rol decisiv in selectia valorica il au, in cele mai multe cazuri, atitudinea consumatorilor raportata la un interval de timp apreciabil; specificitatea si traditia locala (pastrând valentele de universalitate); simplitatea si, dimpotriva, complexitatea (cantitatea de timp, energie si talent investit).

E datoria noastra ca, pornind de la aceste etaloane, sa ne asumam responsabilitatea de a discerne entitatile culturale locale, apte sa se manifeste dezinvolt pe o piata globala extrem de dinamica si selectiva.

Dupa un anumit criteriu de clasificare, exista cultura locala, regionala, national-etnica si continentala. Pornind de la baza piramidei, prin selectie valorica, se obtin anumite „vârfuri” (valori culturale de exceptie) care alcatuiesc ceea ce numim „cultura de patrimoniu”. Tendinta este ca elementele acestui tip de cultura sa prezinte un oarecare interes pentru persoanele care apartin altor culturi. Astfel, aceste „bunuri patrimoniale” au devenit surse importante de venit, dezvoltând o adevarata industrie. E suficient sa amintim cazul Greciei si al Italiei, mostenitoare ale unor culturi si traditii milenare, sau al Austriei, Frantei si Spaniei, fara a mai pune la socoteala Egiptul si Israelul, care mizeaza, an de an, pe un PIB ajustat copios de industria tu*rismului cultural.

Membra cu drepturi depline a Uniunii Europene, România trebuie sa se alinieze la aceasta tendinta, având in vedere potentialul pe care il detine. Insa un rol major in accelerarea acestui proces il au comunitatile locale, care pot dezvolta politici si proiecte adecvate. Maramuresul, poate mai mult decât alte regiuni din România, detine atuuri incontestabile. Il recomanda, in primul rând, elementele culturii traditionale, apoi anumite aspecte (opere, obiective, institutii, manifestari) apartinând culturii moderne. In aceasta regiune se afla suficiente branduri culturale care pot aduce faima si o oarecare prosperitate intr-o Europa fara granite.

Este o carte foarte bună, pe care o puteți citi online (http://ro.wikisource.org/wiki/Maramure%C5%9F_brand_cultural).:)

[Daos]

Unul dintre cele mai vechi (si atractive pentru turisti) obiceiuri mara*mu*re*sene, con*servate pâna in prezent, este cunoscut sub denumirea de „Tânjaua de pe Mara”. Mani*festarea are loc de Sângeorz (23 aprilie) sau, in ultimii ani, in preajma lui 1 mai, la Ho*teni, Harnicesti si Sat Sugatag. In esenta, are in prim plan sar*batorirea celui care a iesit primul la arat, in anul respectiv.

http://dorinstef.blog.com/files/2010/05/Alai-4-mag.jpg

Desi exista voci care sustin ca ar fi o „traditie inventata”, festivizata, ca „primul-secretar de partid de prin anii 70 era din Hoteni si a avut o ambitie”, dupa altii „despre «tânjaua», obicei de primavara prin care se sarbatoreste harnicia plugarilor, se aminteste inca prin 1870, ca de un obicei românesc” (Iuliu Pop, 1970).

Daca vom realiza o incursiune in traditiile ancestrale ale poporului român, vom constata ca obiceiul are corespondente in sarbatorirea vechiului An Nou (de primavara), marcat nu nea*parat de manifestari grandioase, opulente, ci de fapte necesare, specifice muncilor agro*pas*torale, carora li s-a adaugat in timp o tusa de festivism si ceremonial: „Este mai mult decât pro*babil, ca, de exemplu, intâia brazda ce se tragea odinioara, la vechiul An Nou, era o brazda reala, cea dintâi din acel an, in ogorul ce era apoi semanat, fiind urmat apoi de altele, trase cu toate plugurile comunitatii, pâna la incheierea aratului si semanatului” (Dumitru Pop, 1982).

Cautând vestigii romane in folclorul autohton, Dem. G. Teodorescu (1885) invoca le*genda potrivit careia imparatul Traian isi rezerva onoarea de a declansa muncile agricole de primavara printr-o brazda trasa pe un ogor din apropierea Romei. Cu siguranta ca astfel de obiceiuri, mai mult sau mai putin influentate de practicile ro*mane, erau specifice si altor popoare indo-europene, dar si populatiei de pe teritoriul tarii noas*tre.

Astfel, tinutul Maramuresului are privilegiul, in raport cu alte zone etnofol*clorice ro*mânesti, de a conserva intr-o forma putin alterata obiceiul ca primul gos*podar din sat care a iesit primavara cu plugul in brazda sa fie sarbatorit (ca un imparat), purtat cu alai de-a lungul lo*calitatii, pâna la râu, unde batrânii satului rostesc cuvinte menite sa influenteze fertilitatea ogoarelor si sa induplece Soa*rele sa rodeasca pamântul.

http://dorinstef.blog.com/files/2010/05/Sarbatoritul-FP-.jpg

E drept, in prezent, scenariul e contorsionat de anumite tendinte de spec*tacol, in favoarea unei numeroase si pestrite asistente, insa in spatele ceremo*nialului de azi trebuie vazut un desfasurator ceva mai sobru, lipsit de artificii, dar incarcat de multiple semnificatii.

O datina asemanatoare mai supravietuieste in localitatea Surdesti (Tara Chioarului), numita Udatoriul, ceremonialul avându-l de asemenea ca personaj principal pe „intâiul arator, deschizatorul de tarina si initiatorul ciclurilor agrare din acel an”.

In alte zone ale tarii, acest stravechi rit agrar de fertilitate, având insa ce*remonialul lipsit de suportul real, s-a pastrat in poezia si obiceiul Plu*gu*sorului de Iarna, practicat sub forma de „drame populare” in noaptea de Anul Nou.

Fie ca manifestarea de la Hoteni (sau Surdesti) este o relicva vie a tra*di*tiilor autohtone, fie ca a fost importat odata cu colonizarea Daciei de catre le*giunile romane, ea apartine cu cer*ti*tudine culturii indo-europene stravechi. Avem privilegiul de a descoperi un rit milenar, ce face parte din fondul activ al tra*ditiilor maramuresene si deci, trebuie sa-l prezentam strainilor din aceasta pers*pec*tiva si in acest context. Nici chiar urmasii vechilor latini nu mai gasesc azi astfel de reminiscente pe teritoriul tarii lor (Italia); iar daca obiceiul ar fi su*pravietuit intr-o forma sau alta, in mod cert, ar fi avut stiinta valorificarii lui in spirit pragmatic (turistic, deci).


Sursa (http://dorinstef.blog.com/2010/05/24/tanjaua-de-pe-mara-2/)

[Daos]

Unul dintre cele mai impresionante si inedite aspecte ale universului etnografic maramuresean, pe lânga care strainii nu pot sa treaca nepasatori, se refera la monumentalele porti de lemn ale gospodariilor traditionale, situate indeosebi in satele de pe Mara, Cosau si Iza, dar si in unele localitati din Tara Lapusului.

Construite in general pe trei stâlpi si un „fruntar” (pragul de sus al portii) din lemn de stejar, având „haizasul” (acoperisul) sindreluit, portile din aceasta zona au fost comparate adesea cu veritabile „arcuri de triumf”, pe sub care taranii treceau cu demnitate, mândri de originea lor nemeseasca.

http://dorinstef.blog.com/files/2010/05/Poarta-Maramuresana6705.jpg

Salba de porti monumentale e marturia vie a unei realitati istorice mai aparte: in perioada feudala, din rândul obstelor maramuresene s-a ridicat o clasa de cneji, care periodic isi alegea voievodul; puterea si privilegiile nobililor au fost atent fragmentate si distribuite unui numar din ce in ce mai mare de familii. Secole de-a rândul, aceasta casta (de proportii obstesti!) a rezistat incercarilor de lichidare a privilegiilor. Asa se explica uluitorul rezultat al unei statistici austriece din secolul al XVIII-lea, care situa Maramuresul „pe primul loc in intreg imperiu, in ceea ce priveste procentul nobililor raportat la totalitatea populatiei comitatului.” Au fost inregistrati, pe baza inscrisurilor autentice, circa 15.000 de nemesi, cei mai multi descendenti ai vechilor familii cneziale românesti locale. Aspectul e extrem de important, caci numai nemesii aveau privilegiul sa-si ridice porti inalte in fata gospodariilor, in timp ce oamenii simpli nu aveau dreptul decât la vranite (confectionate din pari montati paralel pe o rama dreptunghiulara si cu o diagonala, pentru a-i fixa, si care se deschidea intr-o parte).

Maramuresul a fost, deci, la un moment dat, o enclava imperiala unica, populata cu tarani de vita nobila. Portile cu stâlpi sculptati si sindrila sunt relicva unei organizari sociale care a functionat pâna in secolul al XX-lea, gratie traditiilor impamântanite si a conservatorismului funciar. Nicaieri in Europa scenariul nu s-a mai repetat.

„Atasamentul localnicilor fata de aceste valoroase constructii, cu atât de profunde radacini in traditiile de cultura si arta, cât si in istoria social-politica a Maramuresului este ilustrat de faptul ca pâna azi s-a pastrat obiceiul de a categorisi gospodarii dupa porti. Pâna si azi, când intrebi de vreun satean de-al lor, oamenii batrâni iti indica «poarta» de la casa unde locuieste acela, formularea semnificând cinstirea pe care i-o acorda” (scria in 1977, Francisc Nistor).

Constructia, incizarea motivelor si actul de trecere pe sub pragul portii suportau fiecare un ritual aparte, pe baza unor credinte profunde (cu conotatii mai degraba mitice).

Astfel, taierea stejarului trebuia sa coincida cu o perioada de nopti cu luna plina – pentru a indeparta din jurul gospodariei orice nenorociri si toate „ceasurile rele”. Apoi, transportul lemnului din padure trebuia sa se faca intr-una din zilele lucratoare „de dulce” (marti, joi sau sâmbata), in virtutea credintei ca astfel lemnul va fi aducator de noroc. Sub stâlpul care leaga pragul se puneau „bani, agheasma si tamâie, ca sa nu se apropie ciuma.” Iar pentru apararea averii si a casei, pe stâlpi se incizau figuri antropomorfe, protectoare.

Motivele sculptate aveau substraturi magice (unele), insa decodificarea celor mai frecvente elemente utilizate de mesterii populari ne permit incursiuni intr-un univers mitologic, antecrestin: funia, nodurile, rozetele solare – cu variatiile: cerc simplu, cercuri concentrice, soare cu chip omenesc, toate având la origine un ancestral cult solar –, apoi pomul vietii („simbolul vietii fara de moarte si al rodniciei nesfârsite”), motivul sarpelui (pazitorul gospodariei), chipul omenesc, pasarile, dintele de lup, bradul s.a.m.d.

Pentru taranul maramuresean, trecerea pe sub haizasul portii devenea aproape un act ceremonial, purificându-se mental de relele lumii profane pentru a intra curat in universul casnic al gospodariei si familiei. In toate culturile traditionale, trecerea pe sub o poarta, mai mult sau mai putin grandioasa, simbolizeaza o transformare (de suprafata ori structurala, fizica sau virtuala).

Strainii opresc fascinati in fata portilor maramuresene, admira fara sa priceapa motivele incizate pe stâlpi, fac fotografii, filmeaza, dar câti dintre ei cunosc adevarata poveste…


Sursa (http://dorinstef.blog.com/2010/05/28/poarta-maramureseana/)

[Daos]

Meşterul popular Virginia Linul i-a chemat astăzi pe localnici să-şi amintească cum se muncea pe vremuri la câmp. În urmă cu 100 de ani, secerişul era una din activităţiile de bază ale obştei de pe valea Someşului.

http://www.adevarul.ro/bbtcontent/clipping/ADVIMA20100727_0279/4.jpg

În vechime, începutul secerişului implica o răspundere deosebită, asumată de sfatul bătrânilor. „La seceriş trebuie să participe numai persoane curate, ca recolta să nu fie periclitată. Din acest motiv, primul snop este cules de un fecior şi lăsat pe câmp o zi întreagă, existând credinţa că astfel secerătorii vor fi păziţi de rele. Pe timpuri, secerătoarele chiar smulgeau câteva fire din snop şi se încingeau peste brâu, pentru a ţine departe durerile de mijloc", spune Virginia Linul.

http://www.adevarul.ro/bbtcontent/clipping/ADVIMA20100727_0282/4.jpg

Dis-de-dimineaţă, în curtea meşterului popular Virginia Linul s-au adunat secerători de toate vârstele, veniţi aici pentru a-şi aminti cum se secera în urmă cu 100 de ani. Costumele populare sunt cele din „Nunta Zamfirei" a lui George Coşbuc, piesele de rezistenţă fiind opincile şi vechile secere, realizate de meşteri din zonă. Grigoraş Bodescu, are 8 ani şi spune că îi place să participe la astfeld e activităţi. „E foarte frumos să vezi ceva despre care îmi povesteau doar bunicii, când mai mic. Cei ca mine numai aşa pot să aflecum era pe vremurile de altădată", spune Grigoraş.

http://www.adevarul.ro/bbtcontent/clipping/ADVIMA20100727_0286/13.jpg

„Tineretul ar trebui să vadă cum se face pâinea"

Virginia Linul susţine că prin organizarea acestui eveniment vrea să reînvie tradiţia şi cultul muncii: „Ideea i-a aparţinut mamei mele. Dânsa a ţinut neapărat să arate şi nepoţelelor cum se munceşte cu adevărat. Vrem ca cei tineri să vadă cât de greu se ajunge la pâinea pe care părinţii le-o pun pe masă, cât de lung e drumul până la pâinea coaptă, câtă muncă şi transpiraţie", povesteşte meşterul popular. Aceasta mai spune că reînvierea tradiţiilor ar putea fi una din soluţiile pentru ieşirea din criza morală care s-a abătut peste societatea românească: „Vorbim de o tradiţie veche de sute de ani, o tradiţie care te obliga sp respecţi pământul şi natura. Astfel că după ce snopii sunt adunaţi, aceştia sunt aşezaţi într-un anumit fel, iar ultimul este obligatoriu orientat spre răsărit. Toate aceste obiceiuri sunt impuse de o lege nescrisă de respectare a naturii, în a cărei desfăşurare omul nu are voie să intervină. Iar în cazul obiceiurilor de recoltare, omului nu-i este permisă să ia acasă toate roadele pământului", adaugă Virginia Linul.

http://www.adevarul.ro/bbtcontent/clipping/ADVIMA20100727_0284/4.jpg

La sfâşitul secerişului, femeile fac o cunună pe care o aduc la gazdă acasă, la locul unde au făcut claca, pentru a simboliza hărnicia şi vrednicia acesteia. De asemenea, ţăranii lasă pe câmp ultimele spice. În tradiţia populară se spune că în ultimele spice lăsate pe ogor netăiate se ascunde spiritul grâului în faţa morţii, reprezentată de seceră, pentru a putea rodi şi anul viitor. Generic, ultimele spice rămase pe câmp sunt cunoscute drept „barba lui Dumnezeu", „iepurele" sau „rodul pămîntului". „ Obiceiul împletirii în cunună respecta un ritual destul de complicat, ce aminteşte de pieptănarea fetei la nuntă. Cununa este asimilată coroanei fecioarelor, un simbol solar cu rol de ofrandă, un simbol al abundenţei şi este păstrată în casă la loc de cinste", spune meşterul popular.

http://www.adevarul.ro/bbtcontent/clipping/ADVIMA20100727_0273/4.jpg

De obicei, cununa este adusă în casă de un alai, pe care gospodina îl răsplăteşte şi îl pune la ospăţ. Boabele din spicele ultimului snop sunt măcinate la ocazii speciale, iar din făină se fac colaci meşteşugit împletiţi.


Sursa (http://www.adevarul.ro/locale/bistrita/Bistrita-_Traditia_secerisului_a_fost_reinviata_la_Salva_0_ 305969656.html)

[Daos]

Moş Vasile (83 de ani) regretă un singur lucru: sătenii taie porcii la un an, când şoricii sunt fragezi, şi nu la doi ani, când sunt buni de cusut.

http://www.adevarul.ro/bbtcontent/clipping/ADVIMA20100131_0334/4.jpg

Pantofii ecologici au fost în vogă la Scobinţi şi în satele dimprejur până prin anii ‘70. Moş Vasile îşi aminteşte că, atunci când vecinii comandau opinci pentru copiii lor, îi cereau ca părul de pe talpă să fie îndreptat în faţă.

Astfel, opincile căpătau un fel de „crampoane“ naturale, iar odraslele nu puteau să se dea cu ele pe gheaţă, să le strice. Aşa era în anii de glorie ai opincilor. „Încet-încet, oamenii au început să mai poarte şi tenişi sau bocanci. Doar cei în vârstă încă le poartă, pentru că ştiu cât sunt de bune“, spune opincarul.

Costă doar 5 lei perechea

Moş Vasile are atelierul într-o bucătărie de vară. Când are de lucru, opincarul se rupe de lume. Se aşează pe marginea patului tare, apoi îşi trage la îndemână buturuga pe care va lucra încălţările. Îşi înşiră pe masă, ca un chirurg, toate instrumentele trebuincioase: şuvacul, un patent, o dăltiţă făcută chiar de el din lama unui cuţit, şi un ciocănel. Când lucrează, moş Vasile îşi agaţă de nas o pereche de ochelari rotunzi, cu multe dioptrii. Îi ţine de urât un pui de mâţă, care toarce de mama focului.

Pentru o pereche de încălţări, moş Vasile ia de la client 5 lei şi dă asigurări că le va cârpi dacă, printr-o lucrătură diavolească, se rup cumva. Clientului nu-i mai rămâne decât să-şi potrivească obielele (bucăţi din postav cu care se înfăşoară piciorul înainte de a se încălţa - n.r.), să-şi ia opincile şi să iasă la treabă, liniştit că nu va simţi frigul.

L-a învăţat nevoia

Îşi aminteşte cum l-a făcut opincar tătâne-su. „Prima pereche de opinci am croit-o de mic. Nu aveam cu ce să mă încalţ să ajung la şcoală. I-am spus tatei, iar el m-a anunţat că dacă vreau opinci, să învăţ să mi le fac singur“, povesteşte Vasile Vornicesei.

De atunci, n-a purtat alt fel de încălţăminte. „N-aş renunţa la opinci nici pentru o pereche de pantofi de lux, chiar dacă atunci când mergeam la oraş încălţat cu ele, oamenii râdeau de mine şi spuneau că am uitat să le las la barieră“, spune octogenarul.

Şoriciul, mai bun ca opinca

Moş Vasile spune că opincile, aşa ieftine şi trainice cum sunt ele, sunt ameninţate cu dispariţia tocmai de sărăcie. Puţini gospodari îşi ţin porcul în coteţ mai mult de un an. Ei sacrifică imediat animalul, cât şoricul este fraged. Doar porcii mai bătrâni de doi ani au pielea suficient de groasă, încât să fie bună de opinci.

Cum se fac opincile

Meşterul lasă pielea de porc la uscat timp de 10 - 15 zile după care decupează două dreptunghiuri de lungimi egale. Pielea este apoi curăţată de păr cu lama unui cuţit. Opincarul face apoi, cu dăltiţa şi ciocanul, mici tăieturi pe marginea dreptunghiurilor de piele. Prin aceste orificii el introduce apoi, cu ajutorul şuvacului, şnurii tot din piele. O pereche de opinci este gata cam în cinci ore.


Sursa (http://www.adevarul.ro/locale/iasi/Povestea_ultimului_opincar_care_pastreaza_traditia _0_199780305.html)

[Daos]

Memoria Ethnologica este o revistă a C.J.C.P.C.T. Maramureş, publicată bianual începând din 2001. Revista publică cercetări originale şi recenzii de antropologie culturală şi socială ( etnologie, lingvistică, medicină tradiţională ) şi domenii de interferenţă.

Articolele din revistă se pot citi (sau descărca de) pe situl lor (http://www.cultura-traditionala.ro/?act=memoria_ethnologica/coperti).:thumb001:

[Daos]

Tradiţionaliştii sunt singurii care mai respectă obiceiurile de nuntă de altădată. Cum arată acum peţitul şi cât din el mai e autentic? Cererile în căsătorie moderne se fac într-o ţară străină sau prin SMS. Totuşi, în unele sate se păstrează şi acum cu sfinţenie tradiţiile legate de peţit şi de nuntă.

http://www.adevarul.ro/bbtcontent/clipping/ADVIMA20100824_0512/1.jpg
În satele din Maramureş, băiatul nu merge singur la peţit la părinţii fetei, ci cu un staroste

Ca şi celelalte obiceiuri, şi cele de nuntă s-au modernizat. Se mai păstrează însă o parte dintre ele, în formă simplificată.

În Bucovina, peţitul se referă de fapt la cererea mâinii miresei de la părinţii acesteia, în cadrul unui eveniment festiv în care cele două familii se întâlnesc pentru a discuta detaliile nunţii. Multe dintre obiceiurile din Bucovina se regăsesc însă şi în celelalte zone etnografice din România.

În Maramureş, cerutul a rămas la fel

În satele din Maramureş se păstrează şi acum cu sfinţenie obiceiurile tradiţionale legate de peţit şi de nuntă. Părinţii însurăţeilor pun la cale întregul eveniment şi negociază totul până la ultimul detaliu. „Chiar dacă în zilele noastre tinerii îşi aleg singuri persoana cu care vor să-şi petreacă întreaga viaţă, tradiţia peţitului este vie şi acum în satele maramureşene", explică etnologul Janeta Ciocan.

Zilele cele mai prielnice pentru a peţi o fată sunt considerate cele de joi şi de duminică. „Băiatul merge împreună cu părinţii lui la familia fetei şi, la intrare în casă, îi înmânează acesteia o farfurie din lemn pe care aşază un măr şi un bănuţ sau doi, în funcţie de cât este de înstărită familia viitorului mire", spune Janeta Ciocan.

Dacă tânăra acceptă farfuria, pot începe negocierile. De obicei participă şi preotul ori bătrânul satului, pentru ca înţelegerea să fie echitabilă. „Ţâu şi amu' minte cum m-o cerut al meu bărbat. Maica mea s-o înţăles de când eram mică să mă deie după un băiet fain din sat. Când am crescut, io am grăit o vreme cu alt flăcău, dar tata m-o sfătuit să-l iau pe cela ales de ei, că-i om bun şi nu m-a bate veci", spune Maria Albu, o bătrână în vârstă de 84 de ani din Valea Chioarului.

Negocieri între familii

Tradiţia cerea ca tinerii care urmau să se însoare să dăruiască, în timpul şezătorilor, fetelor pe care voiau să le curteze, furci de tors sau maiuri de spălat rufe făcute de mâna lor. „Acceptarea acestor daruri nu însemna nimic. Dar, dacă a doua zi fetele erau văzute stând în faţa porţii şi torcând la furca primită, asta însemna acceptul de a fi curtate", explică etnologul.

Joia sau duminica, viitorul mire mergea la peţit împreună cu părinţii la fată acasă şi ducea în dar o sticlă de pălincă de prune. „Interesant este că, atâta timp cât durau negocierile, musafirii nu erau serviţi nici cu de-ale gurii, nici cu băutură. Tinerii participau şi ei la negocieri, însă fără să aibă dreptul să se amestece în discuţiile părinţilor". Abia după ce toate detaliile cu privire la viitorul tinerilor erau stabilite, se aşezau cu toţii la masă.

În Maramureşul istoric, fetele de măritat nu primeau ca zestre pământ, ci doar animalele necesare într-o gospodărie şi diferite lucruri ţesute în casă din cânepă, in şi bumbac. În Ţara Chioarului şi a Lăpuşului, însă, părinţii miresei ofereau ca dar de nuntă şi terenuri. În „câşlegi", perioada în care nu se ţine post, se organizează şi acum întâlniri pentru tineri, cu „aldămaşuri" (pălincă de prune) şi muzică populară.

Socrii mici merg „pe vedere"

Dacă negocierile au decurs fără probleme la fată acasă, a doua duminică, familia fetei de măritat este cea care merge în vizită la viitorul mire. „Familia tinerei trebuie să vadă unde merge mireasa de noră. La această vizită, fata vede gospodăria şi-şi cunoaşte viitoarele rude", adaugă etnologul.

Până la nuntă, tinerii logodnici se pot vedea doar în locuri publice. „Io stăteam acasă, venea flăcăul sub geam şi fluiera. Apăi, io mă luam şi mă duceam cătinel spre fântâna satului, unde mă videam cu alesu' meu", îşi aminteşte Aurica Stan, o femeie de 78 de ani.

„Nu-mi pare rău că ai mei m-o dat după Văsălică. O fo' un om de omenie, să-l hodine Dumnezău. Mi-o făcut şase copii, tăţi trăiesc, avem o familie mare. Amu' îi altfel şi cu dragostea, aieştia tineri să aleg singuri. Da' la tăţi copiii mei io am negociat cu cuscrii. Noi ţinem tradiţia, aşe-i sănătos, că noi am fo' ca ei, da ei încă n-o fo' ca noi", încheie Aurica Stan.

Versuri de peţit

„Pă vremea mea, erau şi versuri de peţit, care sunau cam aşe:

«Măritaţi-vă, bătrâne,/
Şi daţi drumu' la copchile/
C-aţi purtat un car de flori/
Şi tri rânduri de feciori»

«Fecioru' care să ţine/ Ia fata care rămâne,/ Iar fata care alege/ Până la urmă culeje»", spune Maria Albu, o bătrână din satul Valea Chioarului.

Scenariul unui peţit tradiţional

http://www.adevarul.ro/bbtcontent/clipping/ADVIMA20100824_0513/1.jpg
Fetele de măritat primeau lucruri din cânepă, in şi bumbac ţesute în casă

Etnologul Laura Jiga Iliescu spune că obiceiurile de nuntă începeau întotdeauna cu peţitul. „Era un obicei în care erau implicate gesturi, simboluri şi expresii codificate, semn că nu era vorba despre o simplă formalitate, ci despre stabilirea premiselor unei viitoare case", povesteşte ea. Băiatul nu venea singur, ci îşi lua un intermediar, un „staroste", persoană matură, trecută prin viaţă şi care cunoştea codurile peţitului.

Prezentarea mirilor şi a familiilor

De obicei, pe înserat, peţitorii trimiteau vorbă că ar voi să viziteze familia fetei, apoi stăteau să aştepte. „Bineînţeles, aici se putea sfârşi întreaga poveste, dacă peţitorul nu era lăsat să intre în casă. Interdicţia se referea strict la calitatea sa de peţitor. Dar, să zicem că lucrurile erau bune, fata vorbise dinainte cu mama sa care, la rândul ei, îşi pregătise deja soţul şi erau, în principiu, de acord.

În casa fetei începeau pregătiri, femeile clădeau patul cu perine şi plăpumi suprapuse, acoperite cu covoare şi cuverturi, expuneau hainele pe culme (o bară de lemn atârnată lângă perete) şi pregăteau mâncare", adaugă ea. Când toate erau gata, se deschidea poarta, semn al disponibilităţii familiei dinăuntru de a-şi lăsa fata să iasă din „casă" (pentru a intra într-o casă şi o familie nouă).

„Înăuntru, peţitorii erau poftiţi să se aşeze, dar nu oricum şi oriunde, ci conform unei distribuţii spaţiale care tâlcuia scopul vizitei: băiatul şi starostele stăteau pe lada de lângă perete, lipită de pat, fata stătea pe colţul patului, în partea pe care stătea băiatul, familia fetei îşi trăgea scaune în dreptul peţitorilor, iar tatăl stătea lângă colţul mesei. La început vorbeau despre tot felul de lucruri, fără legătură cu motivul vizitei. Apoi starostele începea să prezinte băiatul şi, mai ales, familia, casa din care venea, rudele care, în cele din urmă, vor fi şi ale fetei şi al căror sânge, în cele din urmă, va fi şi sângele nepotului. Dacă sunt mulţumiţi, tatăl fetei trimite tinerii afară „să vadă şi ei cum e vremea".
Între timp, în casă se negocia zestrea fetei şi averea băiatului. Când cei doi se întorceau, starostele îi întreaba pe rând „Cum a fost vremea?". Răspunsul bună sau, dimpotrivă, rea, semnifica hotărârea tinerilor. Dacă unuia dintre ei vremea i s-a părut rea, totul se încheia.

Un obicei care nu a dispărut cu totul

„Am reconstituit un scenariu ideal. În realitate, târgul nu ieşea întotdeauna cum trebuie, apăreau orgolii şi jigniri între familii, poate că pe cei din casă nu-i interesa «cum e vremea afară», fata putea fi răpită de un altul, se stricau logodne etc. Însă modelul la care se raporta toată lumea era cel care coagula viziunea tradiţională asupra premiselor căsătoriei, ale despărţirii fetei de categoria «domnişoarelor», a băiatului de grupul holteilor, ale despărţirii fiecăruia dintre ei de fosta familie pentru a întemeia una nouă", adaugă etnologul Laura Jiga Iliescu, care spune că lucrurile
s-au mai schimbat în timp.

„Rolul familiei «de origine» şi al familiei, în general, se manifestă în alt registru şi cu alte coordonate decât cele tradiţionale. S-au schimbat şi mijloacele de comunicare. Căsătoriile mixte, între parteneri ce aparţin unor culturi diferite, au nevoie de compromisuri: fiecare vine cu propriile obiceiuri şi renunţă, în favoarea celuilalt, la o parte din ale sale. Peţitul nu a dispărut cu totul, i-a mai rămas ceva din vechile forme sau se actualizează prin altele mai noi", spune etnologul.


Sursa (http://www.adevarul.ro/societate/viata/Petitul-un_obicei_tinut_cu_greu_in_viata_0_322768250.html)