Daos
05-12-2010, 10:00 AM
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/3994360/2/top10ainside2.jpg
Dacă am face un salt în timp pe teritoriul Românei am fi cu siguranță șocați de animalele pe care le-am întâlni aici. Nu este vorba de dinozauri, urși de peșteră sau tigri cu colți pumnal. Însă, dacă am călători în timp cu doar două-trei sute de ani în urma, am vedea cu proprii ochi focile de la Marea Neagră, antilopele din Moldova și Dobrogea, caii și măgarii sălbatici din Bărăgan, elanii, bourii și zimbrii din pădurile Ardealului, Valahiei și Moldovei, stolurile de dropii din jurul Bucureștiului, Timișoarei, Călărașului, Constanței și Brăilei, zăganii de pe piscurile Carpaților. Dispariția lor este o pată negră în istoria noastră. Vina o poartă vânătoarea nesăbuită și distrugerea habitatelor.
10. Elanul (Alces alces alces)
Ideea că elanul pe care-l asociem de obicei cu întinderile nesfârșite de pădure din Siberia și Alaska, să fi trăit la noi, pare cel puțin fantezistă. Adevărul este cu totul altul. Elanul este cel mai mare reprezentat al cerbilor. Un mascul adult din subspecia europeană poate atinge o înălțime de 2 metri la umăr, precum și o greutate ce depășește uneori 500 kg. Elanul a fost cunoscut și vânat de strămoșii noștri. Românii îl numeau plotun, o denumire ce a dispărut o data cu impresionatul erbivor. Dovezile lingvistice, istorice și toponimice despre plotun abundă în folclorul și civilizația românească. Ajunge să amintim aici balada “Vodă căpitan Matei”, din care aflam că pe vremea lui Matei Basarab se
“Vânau zimbrii ăi pletoși,
Cerbii falnici, rămuroși,
Și plotunii lopătoși…“.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/3994360/3/10-elan.jpg
Lucrarea Geografia sau descrierea universală a Pământului scrisă între anii 1593-1594 de Giovanni Antonio Magini, cuprinde o descriere detaliată a țărilor române, arătând că Transilvania are codrii mari și păduri nesfârșite, unde trăiesc între alte animale, și elani. Ilustrul domnitor moldav Dimitrie Cantemir face referire în Descriptio Moldaviae la plotunii care apăreau iarna pe malurile Nistrului, veniți probabil din Polonia. După anul 1800 nimeni nu mai pomenește de plotun în fauna țărilor române, socotindu-l dispărut. În secolul XX însă, plotunul reapare sporadic în România. Astfel primul plotun resemnalat pe pământ românesc a fost un mascul fotografiat în anul 1964 pe grindul Letea din Delta Dunării. Ziarul Scânteia din 14 ianuarie 1970 anunță apariția unui plotun în pădurea Frasinul din județul Suceava. În ocolul silvic Huși apare un cuplu de elani. În noiembrie 1971, o femelă cu puiul său sunt semnalați în Insula Borcea. Un alt exemplar este împușcat în același an în județul Neamț. În anul 1977, o pereche este observată și în județul Botoșani. Anul 1978 aduce un caz de braconaj prin care este ucis ultimul plotun din România. Crima ecologică s-a săvârșit în fondul de vânătoare Galbena, aflat la limita de nord dintre județele Vrancea și Bacău.
9. Antilopa Saiga (Saiga tatarica tatarica)
Saiga este singura antilopă care a trăit pe teritoriu românesc. Cel ma faimos mamifer descris de Dimitrie Cantemir ca făcând încă parte din fauna Moldovei acelor timpuri, mai supraviețuiește astăzi doar în stepele kalmuce din Rusia, în Kazahstan și Mongolia. Oricât ar fi de greu de crezut, această antilopă cu înfățișare ciudată, trăia în număr mare nu doar în câmpiile din Basarabia, Vaslui și Iași, ci și în Câmpia Bărăganului și stepele dobrogene. Mai multe documente din secolul al XVI-lea atesta că era vânată și în zona Bucureștiului. Animalul era binecunoscut îndeosebi în Moldova, unde vânătorii răzeși o denumeau neaoș, din tată-n fiu drept “oaie sălbatică”, ceea ce dovedește ca erau familiari cu animalul în cauză, încă dinainte ca triburile tătărești, de la care antilopa moștenește denumirea de Saiga, să fi invadat țările române.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/3994360/4/09-antilopa.jpg
Antilopa saiga atrage atenția datorită ciudatului său nas lung și coroiat, în formă de trompă. Forma nasului este o adaptare la alergatul în viteză prin aerul înghețat al stepelor pe timp de iarnă. Având cavitate nazală foarte mare, aerul este încălzit natural înainte de a pătrunde în plămâni. Astfel echipate, antilopele pot alerga în viteză mare o perioadă de timp suficient de lungă încât să scape de hăituiala lupilor. Saiga a fost vânată intens în Moldova, astfel încât a dispărut definitiv în secolul al XVIII. Specia nu o duce bine nici astăzi, dispărând recent din majoritatea stepelor rusești și ucrainene. În prezent, mai supraviețuiesc doar 50.000 de exemplare din cele 4-5 milioane câte erau la nivelul anului 1900.
8. Tarpanul sau Calul Sălbatic European (Equus ferus ferus)
Strămoșul tuturor raselor de cai din Europa a fost, încă din cele mai vechi timpuri, un locuitor al teritoriului unde astăzi este România. Resturile fosile vorbesc despre vânătoarea cailor sălbatici încă din timpul Paleoliticului timpuriu. Surpriza vine din timpul perioadei Neoliticului, când sunt descoperite dovezi conform cărora calul era deja domesticit în zona cuprinsa între Tisa, Dunăre și Marea Neagra. Daco-Geții, deopotrivă vânau și onorau caii sălbatici, multe fosile ecvine fiind descoperite în mormintele din Cândești, Socodor, Vărșand, Bârlad, Piatra-Neamț, Zimnicea, Mătăsaru și multe altele. În timpul Evului Mediu românesc, ne parvin o serie de dovezi deosebit de interesante. Bunăoară, între anii 1551-1552, pe domeniile cetății Făgăraș a fost construit un parc special pentru menținerea cailor sălbatici capturați în împrejurimi. Regele de origine româna al Ungariei, Matei Corvin, amintește în lucrarea De Rerum Hungaricarum Decadens, scrisă în anul 1495, că în pădurile Transilvaniei alături de bouri și zimbri se afla și cai sălbatici de pădure.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/3994360/5/08-tarpan.jpg
După anul 1700, caii sălbatici din Ardeal sunt uciși până la ultimul exemplar în vânătorile nobililor maghiari și sași, după cum amintește textul Nova Dacia, scris în anul 1743 de Francisc Fasching. Totuși, la nivelul anului 1700, în Moldova existau încă herghelii mari de cai sălbatici care trăiau de-a lungul malurilor Prutului și Nistrului, după cum ne asigura și Dimitrie Cantemir. În secolul al XVII-lea alte documente pomenesc despre ultima herghelie de cai sălbatici din Bărăganul Ialomiței, pentru ca un secol mai târziu, tarpanul să dispară definitiv din Țările Române. Povestea tristă a cailor sălbatici europeni nu se sfârșește aici. În secolul XIX, cazacii, tătarii și țăranii ruși urmăreau și vânau cu înverșunare tarpanii, deoarece proprii cai domestici fugeau și se resălbăticeau alături de tarpani. Odată recuperați, aveau deja caracterul sălbatic al rudelor lor, find atât de agresivi încât distrugeau atelajele cu lovituri de copita și mușcau pe oricine încerca să-i călărească. Ultimul tarpan a murit în captivitate în stepele Askania Nova din Ucraina. Era anul 1876. Trist sfârșit pentru un animal magnific care trăia în Europa medievală din Spania și Franța pana în centrul Rusiei.
7. Colunul sau Măgarul Sălbatic Mongol (Equus hemionus hemionus)
Seria surprinzătoare a prezentării animalelor cunoscute de strămoșii noștri continuă cu nimeni altul decât măgarul sălbatic mongol sau colunul, ale cărei populații vestice au trăit și pe teritoriile românești, după cum atestă o serie de dovezi osteologice, botanice, toponimice, istorice și populare. În cimitirul culturii Hamangia de la Cernavodă s-au descoperit resturile a șase coluni. La Techirghiol au fost deshumate 22 de resturi fosile. Zootoponimia românească înregistrează colunul încă din Evul Mediu. La 29 ianuarie 1322 este menționat satul Colun de lângă Sibiu. În Moldova, este fondat pe 27 mai 1443, lângă Ștudineț, satul “Unde a fost Colunu”. Alte sate cu aceeași denumire se află în județele Vaslui, Bacău, Botoșani, Soroca (în Basarabia). În Valahia, măgarul sălbatic era cunoscut și vânat în județele de astăzi Dâmbovița, Buzău, Olt și Ilfov.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/3994360/6/07-magar.jpg
Dispariția timpurie a măgarului sălbatic mongol sau a colunului din fauna țării noastre, se datorează perfecționării armelor, a arbaletei în primul rând, urmată de apariția pe scară largă a armelor de foc. Nu putem ști cu siguranță când a dispărut colunul de pe teritoriile românești. Faptul că Dimitrie Cantemir îl cunoaște, dar nu îl include printre animalele din Descriptio Moldaviae, este un argument în plus că această specie de măgar sălbatic a dispărut la sfârșitul secolului al XVII-lea. Tradiția populară a depistat în câteva sate teleormănene obiceiul străvechi de a folosi balegă de colun în afumări și descântece. Colunul se afla în pericol de extincție totală în prezent. Hergheliile din rezervațiile Badkis și Barsa Kelmes din Kazahstan au fost decimate de braconieri. La nivelul anului 2008 mai trăiau circa 4.500 de coluni în rezervațiile din Mongolia și nordul Chinei.
6. Bobacul sau Marmota de stepa (Marmota bobak)
Marmota de stepă, pe care astăzi o întâlnim răspândita din Belarus și Ucraina până în centrul Kazahstanului, a trăit în trecutul nu foarte depărtat și în câmpiile din Țările Române. Paleontologul roman I.Z.Barbu semnalase în anul 1930 resturi fosile de bobac în Botoșani și Cluj. Denumirea sa de bobac sau baibac este un împrumut din turco-tătară. Bobacul sau marmota de stepe este rudă apropiată a marmotei alpine, după cum dovedește și observația milenară a țăranului român, atent cunoscător al fiecărei viețuitoare. Toponimia a păstrat la rândul său o serie de dovezi ale prezenței acestui animal în fauna României, dovezi concretizate prin denumiri de sate precum Țarina Baibacilor, Baibaci, Baibaraci, Bibarăceasca, La Baibaci, Gura Baibaciului etc.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/3994360/7/06-bobac.jpg
Prezenta bobacului sau a baibacului în diferite zone ale țării este evidențiată indirect de onomastică și folclor. În Teleorman, Călărași, Giurgiu, Brăila, Ialomița și Ilfov, porecla de baibac era dată unui bărbat mic de statură, gras și rotofel precum o marmotă. Deosebit de prețuite erau blănurile de bobac din care se confecționau în vechime haine pentru femei și copii, denumite baibarace. În Valahia, haina respectivă se numea baibafir, și constituia un cadou prețios între darurile de nuntă ale mireselor de viță boierească. Datorita blănii sale foarte prețuite, bobacul dispare din Moldova în preajma anului 1761, în Bărăgan și Dobrogea supraviețuind pana în pragul anului 1800. Ca și alte specii de rozătoare, marmotele de câmp sunt susceptibile de transmiterea ciumei bubonice. O populație de bobaci din Ural este responsabilă de răspândirea valului de ciuma care a răvășit Rusia la sfârșitul secolului al XIX-lea.
5. Brebul sau Castorul European (Castor fiber)
Seria surprinzătoare a animalelor care au trăit la noi în țară continuă cu castorul european sau brebul, cum l-a numit țăranul român dintotdeauna. Acest rozător de talie mare trăia de-a lungul tuturor râurilor din Țările Române. Avem și în cazul brebului o serie de dovezi cantonate în toponimia și istoria romanească. Pe lângă multitudinea de sate cu numele de Brebu, Brebeni, Coada Brebenelului, Brebenei, Brebena, avem și numele unei serii de bălți și mlaștini cum sunt Balta Brebului sau Brabul din Județul Dolj. Spre deosebire de castorii din America de Nord care sunt sociali, brebii erau animale solitare, cantonați întotdeauna lângă lacuri, bălti și cursuri de apă. Singura cauză a dispariției brebilor a fost vânătoare pentru carne, care era deosebit de apreciată, fiind folosită și la prepararea unor cârnați speciali a căror rețetă exactă s-a pierdut în negura timpului. Din dinții de breb țăranii făceau un talisman pe care-l atârnau la gâtul copiilor. Românii au avut cunoștință din vechime despre obiceiul castorilor de a doborî copaci și a face baraje acvatice, după cum o dovedește și ghicitoarea populară culeasă de un etnolog la finele secolului XIX, când brebul era deja dispărut:
“Pe Valea Nigrășenilor,
Tartorul gherlanilor
Un zăvoi întreg doboară
Sa facă zăgaz de moară.”
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/3994360/8/05-breb.jpg
Brebii dispar pe rând în toată Europa. În Anglia, încă din anul 1188, în Scoția în 1520, în Franța 1820, în Elveția în 1841, în Lituania în 1877. În jurul anului 1900, dispar brebii din Munții Caucaz, Altai și Siberia. Ultimul breb din Țările Române a dispărut în anul 1823 din zona Moldova-Veche, județul Caraș-Severin. Brebul a fost reintrodus în România în anul 1998, ca urmare a unui program demarat de ministrul mediului din acea vreme. Au fost aduși atunci 21 de castori din landul Bavaria, find eliberați în natură în zona confluenței dintre Râul Negru și pârâul Estelnic din județul Brașov. În prezent există în țara noastră aproximativ 350 de brebi care trăiesc de-a lungul cursurilor râurilor Olt, Mureș și Ialomița. Din nefericire, povestea de succes a reintroducerii brebului nu a fost reluată și în cazul altor specii dispărute.
4. Bourul (Bos primigenius)
Cel mai mare reprezentant al bovidelor sălbatice a fost un animal extrem de puternic, impunător și agresiv. Pe baza acestor atribute apreciate în vechime, precum și a întâmplării de la vânătoarea lui Dragoș-Vodă, bourul a ajuns stema și simbolul peren al Moldovei. Istoria bourului, inseparabilă de a zimbrului până la un punct, a fost studiată cu deosebită competență de profesorul Eugen Botezat, încă din anul 1913. Specia sa a apărut undeva la începutul Pleistocenului undeva în zona Himalayei, definindu-se la final trei rase geografice: bourul asiatic, african și european. Bourul european, cel care a trăit și la noi în țară era un animal formidabil, mai mare decât bizonul, zimbrul sau gaurul indian și mai agresiv decât bivolul african. Strămoșul direct al tuturor raselor de vite domestice era un colos masiv, masculii de bour depășind frecvent greutatea de o tonă. Vizionarea în muzee a unui craniu de bour așezat lângă unul de taur este de-a dreptul revelatoare.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/3994360/9/04-bour.jpg
Ca înfățișare semăna cu un taur de coridă supradimensionat. Spre deosebire de vitele moderne, taurii de bour erau întotdeauna de culoare negră, iar vacile și vițeii, erau roșcați. De-a lungul spinării aveau o linie de culoare albă, iar coarnele bourilor aveau o formă ușoară de liră. Temperamentul lor era atât de violent, încât în cadrul unor culturi războinice precum a dacilor, germanilor, celților, sarmaților, uciderea unui taur de bour era considerat testul suprem de bărbăție. Vânat abuziv, fără nici o opreliște, bourul a început să se stingă pe neașteptate de-a lungul veacurilor. A dispărut prima oară în Transilvania la începutul secolului al XVI-lea. Au urmat bourii din Moldova, pentru ca la începutul secolului XVII să dispara și ultimii bouri din Valahia. Specia a supraviețuit cel mai bine în Polonia. Acolo, în codrii Mazurieni mai existau în anul 1601 numai 4 exemplare pentru ca în anul 1627 ultima femelă de bour să fie ucisă într-o vânătoare a panilor polonezi. Așa s-a sfârșit ultimul bour din lume.
3. Zăganul sau Vulturul Bărbos (Gypaetus barbatus)
Probabil cea mai maiestuoasă specie de vultur, zăganul a stăpânit timp de mii de ani înălțimile și stâncăriile Carpaților, însă în cele din urma răutatea și lăcomia oamenilor l-au doborât definitiv. Astăzi, silueta sa maiestuoasă nu mai brăzdează cerul țării noastre. Zăganii mai trăiesc în Munții Pirinei, Alpi, Caucaz, Pamir, Altai, Insula Creta, Tibet, Himalaya și în câteva locuri din Africa. Este o pasăre imensă, ale cărei aripi acoperă o anvergura de 280 cm, și are o greutate cuprinsă între 5-9 kilograme. Este singura specie de pasăre care se hrănește cu oase și măduvă, oase cărora le dă drumul de la înălțime să se spargă în bucăți la contactul dur cu stâncile. Românii l-au cunoscut sub denumirile neaoșe de zăgan, rarău și ceahlău. Conform unor lingviști de prestigiu, acestea sunt singurele denumiri de păsări rămase nealterate din străvechea limbă a dacilor. Munții Ceahlău și Rarău și-au luat numele de la ceahlăii și rarăii înaripați care își creșteau puii între stâncile lor.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/3994360/10/03-zagan.jpg
Munții Carpați reprezentau limita arealului nordic al acestei specii în Europa, acest aspect accentuând oarecum vulnerabilitatea zăganilor, fiind cunoscut ca atunci când o specie este în regres, populațiile de limită dispar primele. Un alt argument cu privire la dispariția lor din munții noștri este legat de dispariția hoiturilor proaspete cu care se hrăneau, precum și campaniile de împușcare și distrugere a zăganilor din anii 1930, respectiv 1934, când zăganii au fost învinovățiți ca ar duce la dispariția caprelor negre din Carpați. Zăganii cuibăreau din Munții Rodnei până în Bucegi, Ciucaș, Căpățânii, Făgăraș, Parâng și Retezat. Trăiau exclusiv în zona stâncăriilor alpine, necoborând nici iarna sub zona pădurilor de conifere. Ultimul zăgan a fost împuscat în anul 1938 la Pasul Turnu Roșu, lângă versantul de vest al Munților Cozia.
2. Dropia (Otis tarda)
Dropia este cu adevărat o pasăre de legendă a unor vremuri când Câmpia Bărăganului, Câmpia de Vest și stepele dobrogene erau încă insule de pustie sălbatică nestricată de mâna omului. Dropia este de fapt cea mai mare pasăre zburătoare din lume, mai grea chiar decât lebedele și pelicanii. În cazul dropiilor se observă cel mai mare dimorfism sexual din lumea pasărilor. Cu alte cuvinte dacă o femelă de dropie cântărea între 3,5-5 kilograme, masculii atingeau în mod obișnuit 8-16 kilograme, existând dovezi că unii masculi depășeau chiar 18 kilograme. Celebrul vânător și ornitolog român C. Rosetti Bălănescu a împușcat în Bărăgan un mascul care cântărea nu mai puțin de 22 kilograme. Evident o astfel de pasăre nu putea scăpa neobservată de sărăcimea rurală din România interbelică. Din nefericire, dropia este o pasăre care nu are glanda uropigiană, cu alte cuvinte, nu beneficiază de glanda secretoare de grăsime cu care majoritatea pasărilor își îmbibă penajul pentru a-l face imun la umezeală și ploaie. Pin urmare cel mai periculos dușman al dropiilor este poleiul. Iarna când plouă și urmează înghețul, apa prelinsă pe penajul dropiilor îngheață, iar pasările nu mai pot zbura. Zeci de mii de dropii au căzut victime între anii 1920-1950, unor adevărate bande de braconieri care colindau câmpiile ucigându-le barbar cu lovituri de bâtă.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/3994360/11/02-dropia.jpg
Ultimul nucleu de dropii din România, care conținea între 100-150 de exemplare a fost ucis în Teleorman în anul 1981. Sătenii localnici le-au mânat ca pe gâște până în satele din zonă unde toate au fost ucise cu bolovani, bice și bâte. Evident în Republica Socialistă România de atunci dropiile erau declarate pe hârtie monumente ale naturii, uciderea lor find interzisă de lege, lege care nu era luată în serios de nimeni, ținând cont că însuși Nicolae Ceaușescu, întâiul vânător al țării, avea obiceiul să împuște dropii din elicopter. Pe lângă aspectul vânătorii dezlănțuite, trebuie amintit factorul agriculturii agresive practicată în regimul comunist. Agricultura “modernă” unde predomina monoculturile alături de îngrășămintele chimice, erbicidele și pesticidele folosite din belșug, nu au făcut decât să distrugă sistematic atât condițiile de viață ale dropiei, cât și să otrăvească la propriu sursele sale de hrană. În atare condiții, nu trebuie să mire pe nimeni că din zecile de mii de dropii care populau Bărăganul acum 50-70 ani, nu a mai rămas măcar o pereche clocitoare la nivelul anilor ’90. În prezent, ultimele observații de teren care certificau prezența dropiei în Câmpia de Vest la nivelul anilor 2005-2007, se referă doar la câteva exemplare izolate aparținând populațiilor de dropii din Ungaria, care traversau granița în căutare de hrană. Din nefericire, nici-o pereche de dropie nu mai cuibărește în România. Cea mai mare pasare zburătoare s-a stins.
1. Foca de Marea Neagră sau Foca Călugăriță (Monachus monachus albiventer)
Oricât de greu ar părea de crezut, litoralul românesc a fost până nu demult loc de popas și creștere a puilor pentru o specie aparte de focă. Foca de Marea Neagră sau Foca Călugăriță cum mai era numită datorită coloritului său închis pe spate și deschis pe abdomen. Era o specie cunoscută din cele mai vechi timpuri de către români. Încă din Antichitate numărul focilor de la Marea Neagra era destul de mare, odată ce Pliniu cel Bătrân afirma că “În Pontul Euxin nu pătrunde niciun animal vătămător pentru pești în afară de foci și delfini mici”. Moldovenii au cunoscut bine focile, în parte datorită ieșirii lor la mare, coroborată cu dezvoltarea navigației maritime din timpul lui Ștefan cel Mare. Mamiferul acvatic a continuat să fie destul de răspândit în Marea Neagră, existând în acestă direcție o serie de documente care certifică aparițiile sale pe litoralul românesc. În anul 1877 s-a prins o focă la Sfântul Gheorghe în Delta Dunării, agățată în carmacele pentru moruni, iar în 1913, s-a prins alta în carmacele dintre Sfântul Gheorghe și Portița Razelmului. Aceeași soartă tristă a avut-o o altă focă prinsă la Gura Zatonului. Cele mai mari lovituri primite de specia focilor, au fost date de pescarii din Capul Caliacra, care le închideau drumul cu plase și le prindeau cu un laț aruncat de gât. Urmau să fie ucise cu ciomagele de pescarii superstițioși și cu un IQ nu foarte ridicat, care credeau că focile prind toți peștii din mare. Focile au ajuns astfel în pragul dispariției.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/3994360/12/01-foca.jpg
În anul 1937 abia se mai găseau 3 familii a câte 6-7 exemplare fiecare: una la Stânca, alta la Balcic, și ultima la Capul Caliacra. În total, doar 18-21 foci pentru întreaga Mare Neagră. La data de 10 iulie 1960, s-a prins în mod accidental pe brațul Sfântul Gheorghe al Dunării, o femele tânăra care cântărea 62,5 kg. și avea o lungime corporala de 154 cm., fiind a 9-a foca prinsa în ultimii 60 de ani pe litoralul românesc. Anul 1972 aduce noi date concretizate în urmele de focă descoperite pe nisipul insulei Sacalin, la extremitatea sudica de la Roh. La data de 26 martie 1983, aproape de orașul Tulcea, în dreptul milei 35, pe mal, a fost găsită o focă moartă. Autoritățile portuare și miliția au descoperit o rană adâncă între coastele animalului, probabil rana unui cuțit pescăresc. Acesta este ultima relatare despre apariția unei foci în România. De atunci, au dispărut toate focile din Marea Neagră. Specia este în pericol de extincție totală. Ultimele 150 de exemplare mai trăiesc pe câteva insule din Grecia și Turcia.
Sursa (http://www.descopera.ro/natura/3994360-top-10-cele-mai-importante-animale-disparute-din-romania)
Dacă am face un salt în timp pe teritoriul Românei am fi cu siguranță șocați de animalele pe care le-am întâlni aici. Nu este vorba de dinozauri, urși de peșteră sau tigri cu colți pumnal. Însă, dacă am călători în timp cu doar două-trei sute de ani în urma, am vedea cu proprii ochi focile de la Marea Neagră, antilopele din Moldova și Dobrogea, caii și măgarii sălbatici din Bărăgan, elanii, bourii și zimbrii din pădurile Ardealului, Valahiei și Moldovei, stolurile de dropii din jurul Bucureștiului, Timișoarei, Călărașului, Constanței și Brăilei, zăganii de pe piscurile Carpaților. Dispariția lor este o pată negră în istoria noastră. Vina o poartă vânătoarea nesăbuită și distrugerea habitatelor.
10. Elanul (Alces alces alces)
Ideea că elanul pe care-l asociem de obicei cu întinderile nesfârșite de pădure din Siberia și Alaska, să fi trăit la noi, pare cel puțin fantezistă. Adevărul este cu totul altul. Elanul este cel mai mare reprezentat al cerbilor. Un mascul adult din subspecia europeană poate atinge o înălțime de 2 metri la umăr, precum și o greutate ce depășește uneori 500 kg. Elanul a fost cunoscut și vânat de strămoșii noștri. Românii îl numeau plotun, o denumire ce a dispărut o data cu impresionatul erbivor. Dovezile lingvistice, istorice și toponimice despre plotun abundă în folclorul și civilizația românească. Ajunge să amintim aici balada “Vodă căpitan Matei”, din care aflam că pe vremea lui Matei Basarab se
“Vânau zimbrii ăi pletoși,
Cerbii falnici, rămuroși,
Și plotunii lopătoși…“.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/3994360/3/10-elan.jpg
Lucrarea Geografia sau descrierea universală a Pământului scrisă între anii 1593-1594 de Giovanni Antonio Magini, cuprinde o descriere detaliată a țărilor române, arătând că Transilvania are codrii mari și păduri nesfârșite, unde trăiesc între alte animale, și elani. Ilustrul domnitor moldav Dimitrie Cantemir face referire în Descriptio Moldaviae la plotunii care apăreau iarna pe malurile Nistrului, veniți probabil din Polonia. După anul 1800 nimeni nu mai pomenește de plotun în fauna țărilor române, socotindu-l dispărut. În secolul XX însă, plotunul reapare sporadic în România. Astfel primul plotun resemnalat pe pământ românesc a fost un mascul fotografiat în anul 1964 pe grindul Letea din Delta Dunării. Ziarul Scânteia din 14 ianuarie 1970 anunță apariția unui plotun în pădurea Frasinul din județul Suceava. În ocolul silvic Huși apare un cuplu de elani. În noiembrie 1971, o femelă cu puiul său sunt semnalați în Insula Borcea. Un alt exemplar este împușcat în același an în județul Neamț. În anul 1977, o pereche este observată și în județul Botoșani. Anul 1978 aduce un caz de braconaj prin care este ucis ultimul plotun din România. Crima ecologică s-a săvârșit în fondul de vânătoare Galbena, aflat la limita de nord dintre județele Vrancea și Bacău.
9. Antilopa Saiga (Saiga tatarica tatarica)
Saiga este singura antilopă care a trăit pe teritoriu românesc. Cel ma faimos mamifer descris de Dimitrie Cantemir ca făcând încă parte din fauna Moldovei acelor timpuri, mai supraviețuiește astăzi doar în stepele kalmuce din Rusia, în Kazahstan și Mongolia. Oricât ar fi de greu de crezut, această antilopă cu înfățișare ciudată, trăia în număr mare nu doar în câmpiile din Basarabia, Vaslui și Iași, ci și în Câmpia Bărăganului și stepele dobrogene. Mai multe documente din secolul al XVI-lea atesta că era vânată și în zona Bucureștiului. Animalul era binecunoscut îndeosebi în Moldova, unde vânătorii răzeși o denumeau neaoș, din tată-n fiu drept “oaie sălbatică”, ceea ce dovedește ca erau familiari cu animalul în cauză, încă dinainte ca triburile tătărești, de la care antilopa moștenește denumirea de Saiga, să fi invadat țările române.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/3994360/4/09-antilopa.jpg
Antilopa saiga atrage atenția datorită ciudatului său nas lung și coroiat, în formă de trompă. Forma nasului este o adaptare la alergatul în viteză prin aerul înghețat al stepelor pe timp de iarnă. Având cavitate nazală foarte mare, aerul este încălzit natural înainte de a pătrunde în plămâni. Astfel echipate, antilopele pot alerga în viteză mare o perioadă de timp suficient de lungă încât să scape de hăituiala lupilor. Saiga a fost vânată intens în Moldova, astfel încât a dispărut definitiv în secolul al XVIII. Specia nu o duce bine nici astăzi, dispărând recent din majoritatea stepelor rusești și ucrainene. În prezent, mai supraviețuiesc doar 50.000 de exemplare din cele 4-5 milioane câte erau la nivelul anului 1900.
8. Tarpanul sau Calul Sălbatic European (Equus ferus ferus)
Strămoșul tuturor raselor de cai din Europa a fost, încă din cele mai vechi timpuri, un locuitor al teritoriului unde astăzi este România. Resturile fosile vorbesc despre vânătoarea cailor sălbatici încă din timpul Paleoliticului timpuriu. Surpriza vine din timpul perioadei Neoliticului, când sunt descoperite dovezi conform cărora calul era deja domesticit în zona cuprinsa între Tisa, Dunăre și Marea Neagra. Daco-Geții, deopotrivă vânau și onorau caii sălbatici, multe fosile ecvine fiind descoperite în mormintele din Cândești, Socodor, Vărșand, Bârlad, Piatra-Neamț, Zimnicea, Mătăsaru și multe altele. În timpul Evului Mediu românesc, ne parvin o serie de dovezi deosebit de interesante. Bunăoară, între anii 1551-1552, pe domeniile cetății Făgăraș a fost construit un parc special pentru menținerea cailor sălbatici capturați în împrejurimi. Regele de origine româna al Ungariei, Matei Corvin, amintește în lucrarea De Rerum Hungaricarum Decadens, scrisă în anul 1495, că în pădurile Transilvaniei alături de bouri și zimbri se afla și cai sălbatici de pădure.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/3994360/5/08-tarpan.jpg
După anul 1700, caii sălbatici din Ardeal sunt uciși până la ultimul exemplar în vânătorile nobililor maghiari și sași, după cum amintește textul Nova Dacia, scris în anul 1743 de Francisc Fasching. Totuși, la nivelul anului 1700, în Moldova existau încă herghelii mari de cai sălbatici care trăiau de-a lungul malurilor Prutului și Nistrului, după cum ne asigura și Dimitrie Cantemir. În secolul al XVII-lea alte documente pomenesc despre ultima herghelie de cai sălbatici din Bărăganul Ialomiței, pentru ca un secol mai târziu, tarpanul să dispară definitiv din Țările Române. Povestea tristă a cailor sălbatici europeni nu se sfârșește aici. În secolul XIX, cazacii, tătarii și țăranii ruși urmăreau și vânau cu înverșunare tarpanii, deoarece proprii cai domestici fugeau și se resălbăticeau alături de tarpani. Odată recuperați, aveau deja caracterul sălbatic al rudelor lor, find atât de agresivi încât distrugeau atelajele cu lovituri de copita și mușcau pe oricine încerca să-i călărească. Ultimul tarpan a murit în captivitate în stepele Askania Nova din Ucraina. Era anul 1876. Trist sfârșit pentru un animal magnific care trăia în Europa medievală din Spania și Franța pana în centrul Rusiei.
7. Colunul sau Măgarul Sălbatic Mongol (Equus hemionus hemionus)
Seria surprinzătoare a prezentării animalelor cunoscute de strămoșii noștri continuă cu nimeni altul decât măgarul sălbatic mongol sau colunul, ale cărei populații vestice au trăit și pe teritoriile românești, după cum atestă o serie de dovezi osteologice, botanice, toponimice, istorice și populare. În cimitirul culturii Hamangia de la Cernavodă s-au descoperit resturile a șase coluni. La Techirghiol au fost deshumate 22 de resturi fosile. Zootoponimia românească înregistrează colunul încă din Evul Mediu. La 29 ianuarie 1322 este menționat satul Colun de lângă Sibiu. În Moldova, este fondat pe 27 mai 1443, lângă Ștudineț, satul “Unde a fost Colunu”. Alte sate cu aceeași denumire se află în județele Vaslui, Bacău, Botoșani, Soroca (în Basarabia). În Valahia, măgarul sălbatic era cunoscut și vânat în județele de astăzi Dâmbovița, Buzău, Olt și Ilfov.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/3994360/6/07-magar.jpg
Dispariția timpurie a măgarului sălbatic mongol sau a colunului din fauna țării noastre, se datorează perfecționării armelor, a arbaletei în primul rând, urmată de apariția pe scară largă a armelor de foc. Nu putem ști cu siguranță când a dispărut colunul de pe teritoriile românești. Faptul că Dimitrie Cantemir îl cunoaște, dar nu îl include printre animalele din Descriptio Moldaviae, este un argument în plus că această specie de măgar sălbatic a dispărut la sfârșitul secolului al XVII-lea. Tradiția populară a depistat în câteva sate teleormănene obiceiul străvechi de a folosi balegă de colun în afumări și descântece. Colunul se afla în pericol de extincție totală în prezent. Hergheliile din rezervațiile Badkis și Barsa Kelmes din Kazahstan au fost decimate de braconieri. La nivelul anului 2008 mai trăiau circa 4.500 de coluni în rezervațiile din Mongolia și nordul Chinei.
6. Bobacul sau Marmota de stepa (Marmota bobak)
Marmota de stepă, pe care astăzi o întâlnim răspândita din Belarus și Ucraina până în centrul Kazahstanului, a trăit în trecutul nu foarte depărtat și în câmpiile din Țările Române. Paleontologul roman I.Z.Barbu semnalase în anul 1930 resturi fosile de bobac în Botoșani și Cluj. Denumirea sa de bobac sau baibac este un împrumut din turco-tătară. Bobacul sau marmota de stepe este rudă apropiată a marmotei alpine, după cum dovedește și observația milenară a țăranului român, atent cunoscător al fiecărei viețuitoare. Toponimia a păstrat la rândul său o serie de dovezi ale prezenței acestui animal în fauna României, dovezi concretizate prin denumiri de sate precum Țarina Baibacilor, Baibaci, Baibaraci, Bibarăceasca, La Baibaci, Gura Baibaciului etc.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/3994360/7/06-bobac.jpg
Prezenta bobacului sau a baibacului în diferite zone ale țării este evidențiată indirect de onomastică și folclor. În Teleorman, Călărași, Giurgiu, Brăila, Ialomița și Ilfov, porecla de baibac era dată unui bărbat mic de statură, gras și rotofel precum o marmotă. Deosebit de prețuite erau blănurile de bobac din care se confecționau în vechime haine pentru femei și copii, denumite baibarace. În Valahia, haina respectivă se numea baibafir, și constituia un cadou prețios între darurile de nuntă ale mireselor de viță boierească. Datorita blănii sale foarte prețuite, bobacul dispare din Moldova în preajma anului 1761, în Bărăgan și Dobrogea supraviețuind pana în pragul anului 1800. Ca și alte specii de rozătoare, marmotele de câmp sunt susceptibile de transmiterea ciumei bubonice. O populație de bobaci din Ural este responsabilă de răspândirea valului de ciuma care a răvășit Rusia la sfârșitul secolului al XIX-lea.
5. Brebul sau Castorul European (Castor fiber)
Seria surprinzătoare a animalelor care au trăit la noi în țară continuă cu castorul european sau brebul, cum l-a numit țăranul român dintotdeauna. Acest rozător de talie mare trăia de-a lungul tuturor râurilor din Țările Române. Avem și în cazul brebului o serie de dovezi cantonate în toponimia și istoria romanească. Pe lângă multitudinea de sate cu numele de Brebu, Brebeni, Coada Brebenelului, Brebenei, Brebena, avem și numele unei serii de bălți și mlaștini cum sunt Balta Brebului sau Brabul din Județul Dolj. Spre deosebire de castorii din America de Nord care sunt sociali, brebii erau animale solitare, cantonați întotdeauna lângă lacuri, bălti și cursuri de apă. Singura cauză a dispariției brebilor a fost vânătoare pentru carne, care era deosebit de apreciată, fiind folosită și la prepararea unor cârnați speciali a căror rețetă exactă s-a pierdut în negura timpului. Din dinții de breb țăranii făceau un talisman pe care-l atârnau la gâtul copiilor. Românii au avut cunoștință din vechime despre obiceiul castorilor de a doborî copaci și a face baraje acvatice, după cum o dovedește și ghicitoarea populară culeasă de un etnolog la finele secolului XIX, când brebul era deja dispărut:
“Pe Valea Nigrășenilor,
Tartorul gherlanilor
Un zăvoi întreg doboară
Sa facă zăgaz de moară.”
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/3994360/8/05-breb.jpg
Brebii dispar pe rând în toată Europa. În Anglia, încă din anul 1188, în Scoția în 1520, în Franța 1820, în Elveția în 1841, în Lituania în 1877. În jurul anului 1900, dispar brebii din Munții Caucaz, Altai și Siberia. Ultimul breb din Țările Române a dispărut în anul 1823 din zona Moldova-Veche, județul Caraș-Severin. Brebul a fost reintrodus în România în anul 1998, ca urmare a unui program demarat de ministrul mediului din acea vreme. Au fost aduși atunci 21 de castori din landul Bavaria, find eliberați în natură în zona confluenței dintre Râul Negru și pârâul Estelnic din județul Brașov. În prezent există în țara noastră aproximativ 350 de brebi care trăiesc de-a lungul cursurilor râurilor Olt, Mureș și Ialomița. Din nefericire, povestea de succes a reintroducerii brebului nu a fost reluată și în cazul altor specii dispărute.
4. Bourul (Bos primigenius)
Cel mai mare reprezentant al bovidelor sălbatice a fost un animal extrem de puternic, impunător și agresiv. Pe baza acestor atribute apreciate în vechime, precum și a întâmplării de la vânătoarea lui Dragoș-Vodă, bourul a ajuns stema și simbolul peren al Moldovei. Istoria bourului, inseparabilă de a zimbrului până la un punct, a fost studiată cu deosebită competență de profesorul Eugen Botezat, încă din anul 1913. Specia sa a apărut undeva la începutul Pleistocenului undeva în zona Himalayei, definindu-se la final trei rase geografice: bourul asiatic, african și european. Bourul european, cel care a trăit și la noi în țară era un animal formidabil, mai mare decât bizonul, zimbrul sau gaurul indian și mai agresiv decât bivolul african. Strămoșul direct al tuturor raselor de vite domestice era un colos masiv, masculii de bour depășind frecvent greutatea de o tonă. Vizionarea în muzee a unui craniu de bour așezat lângă unul de taur este de-a dreptul revelatoare.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/3994360/9/04-bour.jpg
Ca înfățișare semăna cu un taur de coridă supradimensionat. Spre deosebire de vitele moderne, taurii de bour erau întotdeauna de culoare negră, iar vacile și vițeii, erau roșcați. De-a lungul spinării aveau o linie de culoare albă, iar coarnele bourilor aveau o formă ușoară de liră. Temperamentul lor era atât de violent, încât în cadrul unor culturi războinice precum a dacilor, germanilor, celților, sarmaților, uciderea unui taur de bour era considerat testul suprem de bărbăție. Vânat abuziv, fără nici o opreliște, bourul a început să se stingă pe neașteptate de-a lungul veacurilor. A dispărut prima oară în Transilvania la începutul secolului al XVI-lea. Au urmat bourii din Moldova, pentru ca la începutul secolului XVII să dispara și ultimii bouri din Valahia. Specia a supraviețuit cel mai bine în Polonia. Acolo, în codrii Mazurieni mai existau în anul 1601 numai 4 exemplare pentru ca în anul 1627 ultima femelă de bour să fie ucisă într-o vânătoare a panilor polonezi. Așa s-a sfârșit ultimul bour din lume.
3. Zăganul sau Vulturul Bărbos (Gypaetus barbatus)
Probabil cea mai maiestuoasă specie de vultur, zăganul a stăpânit timp de mii de ani înălțimile și stâncăriile Carpaților, însă în cele din urma răutatea și lăcomia oamenilor l-au doborât definitiv. Astăzi, silueta sa maiestuoasă nu mai brăzdează cerul țării noastre. Zăganii mai trăiesc în Munții Pirinei, Alpi, Caucaz, Pamir, Altai, Insula Creta, Tibet, Himalaya și în câteva locuri din Africa. Este o pasăre imensă, ale cărei aripi acoperă o anvergura de 280 cm, și are o greutate cuprinsă între 5-9 kilograme. Este singura specie de pasăre care se hrănește cu oase și măduvă, oase cărora le dă drumul de la înălțime să se spargă în bucăți la contactul dur cu stâncile. Românii l-au cunoscut sub denumirile neaoșe de zăgan, rarău și ceahlău. Conform unor lingviști de prestigiu, acestea sunt singurele denumiri de păsări rămase nealterate din străvechea limbă a dacilor. Munții Ceahlău și Rarău și-au luat numele de la ceahlăii și rarăii înaripați care își creșteau puii între stâncile lor.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/3994360/10/03-zagan.jpg
Munții Carpați reprezentau limita arealului nordic al acestei specii în Europa, acest aspect accentuând oarecum vulnerabilitatea zăganilor, fiind cunoscut ca atunci când o specie este în regres, populațiile de limită dispar primele. Un alt argument cu privire la dispariția lor din munții noștri este legat de dispariția hoiturilor proaspete cu care se hrăneau, precum și campaniile de împușcare și distrugere a zăganilor din anii 1930, respectiv 1934, când zăganii au fost învinovățiți ca ar duce la dispariția caprelor negre din Carpați. Zăganii cuibăreau din Munții Rodnei până în Bucegi, Ciucaș, Căpățânii, Făgăraș, Parâng și Retezat. Trăiau exclusiv în zona stâncăriilor alpine, necoborând nici iarna sub zona pădurilor de conifere. Ultimul zăgan a fost împuscat în anul 1938 la Pasul Turnu Roșu, lângă versantul de vest al Munților Cozia.
2. Dropia (Otis tarda)
Dropia este cu adevărat o pasăre de legendă a unor vremuri când Câmpia Bărăganului, Câmpia de Vest și stepele dobrogene erau încă insule de pustie sălbatică nestricată de mâna omului. Dropia este de fapt cea mai mare pasăre zburătoare din lume, mai grea chiar decât lebedele și pelicanii. În cazul dropiilor se observă cel mai mare dimorfism sexual din lumea pasărilor. Cu alte cuvinte dacă o femelă de dropie cântărea între 3,5-5 kilograme, masculii atingeau în mod obișnuit 8-16 kilograme, existând dovezi că unii masculi depășeau chiar 18 kilograme. Celebrul vânător și ornitolog român C. Rosetti Bălănescu a împușcat în Bărăgan un mascul care cântărea nu mai puțin de 22 kilograme. Evident o astfel de pasăre nu putea scăpa neobservată de sărăcimea rurală din România interbelică. Din nefericire, dropia este o pasăre care nu are glanda uropigiană, cu alte cuvinte, nu beneficiază de glanda secretoare de grăsime cu care majoritatea pasărilor își îmbibă penajul pentru a-l face imun la umezeală și ploaie. Pin urmare cel mai periculos dușman al dropiilor este poleiul. Iarna când plouă și urmează înghețul, apa prelinsă pe penajul dropiilor îngheață, iar pasările nu mai pot zbura. Zeci de mii de dropii au căzut victime între anii 1920-1950, unor adevărate bande de braconieri care colindau câmpiile ucigându-le barbar cu lovituri de bâtă.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/3994360/11/02-dropia.jpg
Ultimul nucleu de dropii din România, care conținea între 100-150 de exemplare a fost ucis în Teleorman în anul 1981. Sătenii localnici le-au mânat ca pe gâște până în satele din zonă unde toate au fost ucise cu bolovani, bice și bâte. Evident în Republica Socialistă România de atunci dropiile erau declarate pe hârtie monumente ale naturii, uciderea lor find interzisă de lege, lege care nu era luată în serios de nimeni, ținând cont că însuși Nicolae Ceaușescu, întâiul vânător al țării, avea obiceiul să împuște dropii din elicopter. Pe lângă aspectul vânătorii dezlănțuite, trebuie amintit factorul agriculturii agresive practicată în regimul comunist. Agricultura “modernă” unde predomina monoculturile alături de îngrășămintele chimice, erbicidele și pesticidele folosite din belșug, nu au făcut decât să distrugă sistematic atât condițiile de viață ale dropiei, cât și să otrăvească la propriu sursele sale de hrană. În atare condiții, nu trebuie să mire pe nimeni că din zecile de mii de dropii care populau Bărăganul acum 50-70 ani, nu a mai rămas măcar o pereche clocitoare la nivelul anilor ’90. În prezent, ultimele observații de teren care certificau prezența dropiei în Câmpia de Vest la nivelul anilor 2005-2007, se referă doar la câteva exemplare izolate aparținând populațiilor de dropii din Ungaria, care traversau granița în căutare de hrană. Din nefericire, nici-o pereche de dropie nu mai cuibărește în România. Cea mai mare pasare zburătoare s-a stins.
1. Foca de Marea Neagră sau Foca Călugăriță (Monachus monachus albiventer)
Oricât de greu ar părea de crezut, litoralul românesc a fost până nu demult loc de popas și creștere a puilor pentru o specie aparte de focă. Foca de Marea Neagră sau Foca Călugăriță cum mai era numită datorită coloritului său închis pe spate și deschis pe abdomen. Era o specie cunoscută din cele mai vechi timpuri de către români. Încă din Antichitate numărul focilor de la Marea Neagra era destul de mare, odată ce Pliniu cel Bătrân afirma că “În Pontul Euxin nu pătrunde niciun animal vătămător pentru pești în afară de foci și delfini mici”. Moldovenii au cunoscut bine focile, în parte datorită ieșirii lor la mare, coroborată cu dezvoltarea navigației maritime din timpul lui Ștefan cel Mare. Mamiferul acvatic a continuat să fie destul de răspândit în Marea Neagră, existând în acestă direcție o serie de documente care certifică aparițiile sale pe litoralul românesc. În anul 1877 s-a prins o focă la Sfântul Gheorghe în Delta Dunării, agățată în carmacele pentru moruni, iar în 1913, s-a prins alta în carmacele dintre Sfântul Gheorghe și Portița Razelmului. Aceeași soartă tristă a avut-o o altă focă prinsă la Gura Zatonului. Cele mai mari lovituri primite de specia focilor, au fost date de pescarii din Capul Caliacra, care le închideau drumul cu plase și le prindeau cu un laț aruncat de gât. Urmau să fie ucise cu ciomagele de pescarii superstițioși și cu un IQ nu foarte ridicat, care credeau că focile prind toți peștii din mare. Focile au ajuns astfel în pragul dispariției.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/3994360/12/01-foca.jpg
În anul 1937 abia se mai găseau 3 familii a câte 6-7 exemplare fiecare: una la Stânca, alta la Balcic, și ultima la Capul Caliacra. În total, doar 18-21 foci pentru întreaga Mare Neagră. La data de 10 iulie 1960, s-a prins în mod accidental pe brațul Sfântul Gheorghe al Dunării, o femele tânăra care cântărea 62,5 kg. și avea o lungime corporala de 154 cm., fiind a 9-a foca prinsa în ultimii 60 de ani pe litoralul românesc. Anul 1972 aduce noi date concretizate în urmele de focă descoperite pe nisipul insulei Sacalin, la extremitatea sudica de la Roh. La data de 26 martie 1983, aproape de orașul Tulcea, în dreptul milei 35, pe mal, a fost găsită o focă moartă. Autoritățile portuare și miliția au descoperit o rană adâncă între coastele animalului, probabil rana unui cuțit pescăresc. Acesta este ultima relatare despre apariția unei foci în România. De atunci, au dispărut toate focile din Marea Neagră. Specia este în pericol de extincție totală. Ultimele 150 de exemplare mai trăiesc pe câteva insule din Grecia și Turcia.
Sursa (http://www.descopera.ro/natura/3994360-top-10-cele-mai-importante-animale-disparute-din-romania)