Daos
02-03-2011, 01:10 PM
În ultima suta de ani, în fauna noastră au pătruns o serie de noi animale care îmbogăţesc - pe undeva - biodiversitatea României. Unele au fost introduse ca specii strict destinate vânătorii şi pescuitului, dar au reuşit să evadeze, ocupând ecosistemele naturale prielnice. Altele au pătruns pe teritoriul ţării noastre ca urmare a unor fenomene precum schimbarea climei sau migraţia în căutarea hranei. Iar restul speciilor au ajuns la noi cu totul şi cu totul accidental. Marea majoritate a acestor imigranţi necuvântători este alcătuită din insecte şi alte nevertebrate, însă mai bine cunoscute publicului larg sunt tot vertebratele – şi aici veţi avea surpriza să întâlniţi reprezentanţi de genul crapilor chinezeşti, guguştiucului, bizamului sau muflonului.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/7945194/1/animale-inside.jpg
Dacă vreţi opinia mea, întregul fenomen este doar în aparenţă unul neutru, având efecte negative pentru ţara noastră şi care reflectă în bună parte inconştienţa şi lăcomia cu care românii au tratat natura acestor locuri.
Cu toate acestea, merită să-i cunoaştem pe cei mai importanţi "invadatori" necuvântători care s-au stabilit pe meleagurile noastre.
Mai ales că vina (dacă e să căutăm un vinovat), nu este deloc a bietelor animale, fie ele dispărute sau nou-venite.
Muflonul european (Ovis ammon musimon)
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/7945194/14/muflon.jpg
Specie cu răspândire mediteraneană (pe baza ultimelor descoperiri, muflonii europeni sunt originari din insulele Sardinia şi Corsica), strămoşul direct al oii domestice a fost dintotdeauna una dintre cele mai preţuite specii de vânat.
Acesta e şi motivul pentru care a fost colonizat nu doar în ţara noastră, ci în aproape toată Europa; după părerea mea, Wikipedia românească greşeşte susţinând că muflonii au trăit în trecut şi pe teritoriul românesc. Confuzia este, probabil, legată de existenţa, în trecut, a caprelor sălbatice, de genul caprei ibex, ale căror resturi osteologice se mai găsesc şi astăzi. Muflonul european, cred eu, nu putea trăi în trecut pe meleagurile noastre, din două mari motive. Primul vizează frigul şi temperaturile scăzute, la care acesta specie nu este adaptată (reţineţi că, în trecut iernile româneşti erau mult mai aprige decât cele de astăzi), al doilea motiv fiind existenţa populaţiilor mari de lup, care ar fi exterminat muflonul. Strămoşul oilor nu se poate salva prin fugă din faţa lupilor, fiind un erbivor lent, cu picioare relativ scurte şi lipsit de rezistenţă la efort prelungit. De fapt, acest fenomen a fost demonstrat odată cu introducerea sa în Munţii Retezat: întreg lotul de mufloni pionieri a fost exterminat de către lupi, într-o singură iarnă.
Fiind o specie foarte apreciată de vânători, având un trofeu impozant, muflonul nu a scăpat atenţiei autorităţilor cinegetice din România. Un prim lot de mufloni a fost eliberat în celebrul (astăzi) ţarc de vânătoare de la Balc, din judeţul Bihor. In cursul celui de-al doilea război mondial, ţarcul a fost distrus, populaţia rurală înfometată vânând toţi muflonii.
Aventura românească a muflonului în România după cel de-al doilea Război Mondial a început în anul 1966, când statul român a cumpărat un lot de 27 exemplare din Austria. La acest nucleu s-au adăugat alţi 6 mufloni, oferiţi de grădinile zoologice din ţara. Cei 33 de mufloni au fost eliberaţi în pădurile Negureni şi Mihai Eminescu, din sudul judeţului Constanţa, precum şi în apropierea oraşului Cernavodă. Ulterior, pe măsură ce muflonii au început să se înmulţească, au fost introduşi în terenuri de vânătoare din jurul Bucureştiului, precum şi în judeţele Alba, Argeş şi Vâlcea. Haosul care a lovit fauna României după Revoluţia din decembrie 1989 a afectat crunt şi populaţiile de mufloni, braconajul fiind principalul pericol la adresa speciei. În prezent, se pare că mai trăiesc mufloni doar în judeţul Constanţa. Cu toate acestea, specia încă se vânează.
Cerbul lopătar (Dama dama)
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/7945194/4/cerb-lopatar.jpg
În cazul acestei specii impresionante de cervide, se poate vorbi de o revenire. Cerbul lopătar - mai sigur, o subspecie a acestuia adaptată la clima rece -, a trăit şi pe teritoriul României în perioada Paleoliticului, după cum o dovedesc resturile osteologice. Dispărut din motive încă necunoscute, cerbul lopătar (din nou o specie favorită a vânătorilor), a fost colonizat la noi în anul 1904, în fondul de vânătoare Şarlota, de lângă Timişoara.
Din parcul de vânătoare de la Şarlota au fost transferate numeroase exemplare în mai multe judeţe ale ţării. În prezent, îl întâlnim exclusiv în zonele cu păduri de foioase de la câmp şi deal. Nu agreează munţii şi nici pădurile de conifere sau fagi de pe înălţimi. Cuprins, ca talie, între cerbul carpatin şi căprior, cerbul lopătar atinge greutatea maximă de 120 kilograme pentru masculi şi 65 kilograme pentru femele.
Cu toate că se aventurează deseori şi în câmp deschis (în special în vestul ţării), sensibilitatea sa la frig îl obligă să caute ascunzişul pădurilor odată cu prima ninsoare.
Este foarte apreciat de vânătorii români, datorită cărnii sale, prolificităţii relativ ridicate pentru un cervid şi coarnelor impresionante, care alcătuiesc trofee râvnite de purtătorii de puşcă.
Câinele enot (Nyctereutes procyonoides)
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/7945194/9/enot.jpg
Acest mic animal carnivor pare a fi nimic altceva decât rezultatul ciudat al împerecherii dintre un bursuc şi o femelă de raton. De fapt, ca să continui în aceeaşi notă umoristică, câinelui enot i se mai spune şi "bursuc cu barbă"... Cu toate acestea, enotul nu este nici raton, nici bursuc, ci, în ciuda înfăţişării sale destul de bizare, este o specie de câine sălbatic din aceeaşi familie cu lupul, vulpea, şacalul sau coiotul.
Animal de talie mică (nu depăşeşte 10 kilograme în greutate), cu un corp bondoc şi îndesat, picioare scurte, are o blană lungă şi zburlită, colorată în nuanţe de cenuşiu, gălbui şi negru.
Sub gât şi în regiunea obrajilor, blana este mai lungă, lăsând impresia că animalul poartă un fel de favoriţi ("barba").
Este printre animalele cel mai recent apărute în fauna României. Prima semnalare oficială datează din anul 1951, când primul enot a fost capturat la doar 40 kilometri de Bucureşti, undeva prin judeţul Ialomiţa. Animal originar din Siberia orientală, câinele enot a fost introdus în partea europeană a URSS, sovieticii vânându-l pentru blana sa.
Numai că acest animal omnivor şi descurcăreţ a cucerit rapid Bătrânul Continent.
La noi în ţară, începuseră să fie vânaţi în locuri diverse, enotul pătrunzând, iniţial, în judeţele din nord-estul ţării (Maramureş, Suceava, Iaşi, Galaţi, Vaslui). Aventura sa românească a continuat - nestingherită de vânătoare -, câţiva indivizi fiind împuşcaţi în judeţul Braşov, pentru că în anul 1974 să fie semnalat şi în judeţul Caraş-Severin.
Astăzi, adevăratul "cartier general" al acestui animal simpatic şi adaptabil îl constituie Delta Dunării, unde sunt împuşcate cele mai multe exemplare.
Şacalul (Canis aureus)
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/7945194/20/sacalul.jpg
Chiar dacă, la auzul acestui nume, ne gândim la fauna din Africa şi Asia, iată că şacalul a patruns în fauna autohtonă încă de acum 50 de ani, iar pe baza evaluărilor de teren, se pare că-i merge foarte bine, la ora actuala numărul lor fiind în creştere în partea de sud-est a ţării. Este singura specie de mamifer despre care avem motive să credem că a apărut în fauna noastră ca rezultat direct al încălzirii climei. Dacă primul şacal a fost semnalat în România în anul 1929, astăzi a început să fi observat din ce în ce mai des în majoritatea judeţelor ţării. Originar din India, a pătruns prin Iran şi Turcia în Europa, în special în Grecia, Bulgaria şi Albania, de unde s-a "infiltrat" şi în ţara noastră. Este un canid mai mic decât lupul, dar mai mare decât vulpea, ocupând în Eurasia aceeaşi nişă ecologică pe care o ocupă, în America de Nord, vărul său coiotul. Ca structură, blana sa seamănă mai mult cu a lupului, dar are o culoare galben-aurie spre roşcat. Astăzi este numeros în sudul Olteniei, Munteniei şi Dobrogei. Odată cu iernile tot mai blânde şi cu dispariţia lupilor, tot mai mult vânaţi de oameni, acest oportunist fără pereche îşi extinde arealul şi spre nord, fiind întâlnit în judeţele Sibiu, Braşov, în ultimii ani fiind împuşcat chiar şi în Maramureş...
Cei mai mulţi şacali din România trăiesc, în prezent, în judeţele Tulcea (unde au gonit aproape toate vulpile din Deltă), Constanţa, Călăraşi, Giurgiu şi în împrejurimile Bucureştiului.
Bizamul (Ondatra zibethica)
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/7945194/2/bizam.jpg
Iată că am ajuns şi la saga memorabilă a celui mai spectaculos rozător din fauna noastră: este vorba de bizam, un rozător de apă cu o carte de vizită cu adevărat impresionantă.
Nimeni nu ar fi crezut, la începutul secolului trecut, că un rozător cu aspectul exterior al unui şobolan de apă supradimensionat, adus iniţial din Statele Unite ca animal cu blană preţioasă, va cuceri Europa în doar câteva decenii.
Aventura sa a început în Cehia, unde, într-o localitate de lângă Praga, au fost eliberate câteva exemplare. În 60 de ani, ambiţiosul şi prolificul rozător avea Europa la picioare, sau dacă vreţi să fim exacţi, la lăbuţele sale palmate...
Dacă în anul 1905, primii aventurieri ai speciei evadau din Cehia, în anul 1940, bizamii pătrund pe teritoriul românesc prin vest, în judeţul Bihor, ulterior înaintând, cu rapiditate, şi în judeţele Timiş, Satu Mare şi Arad. După doar 14 ani, bizamii ajung şi în Delta Dunării, un adevărat paradis pentru specia lor, loc unde rozătoarele îşi proclamă "Cartierul General", datorită condiţiilor optime de viaţă întâlnite aici. Odată ajunşi în Deltă, bizamii se lansează în noi expediţii, urcând de-a lungul Prutului, ajungând până la Suceava. "Atacă" şi Ardealul ajungând, astăzi, să fie întâlniţi în majoritatea râurilor mari ale României.
Animal semi-acvatic, bizamul trăieşte în jurul râurilor şi lacurilor cu vegetaţie bogată, făcându-şi galerii în maluri şi diguri. Este un mare consumator de plante acvatice, dar mănâncă şi scoici sau melci. La maturitate poate atinge chiar greutatea de 2 kilograme, cu toate că asemenea exemplare sunt mai degrabă excepţii. În prezent, este capturat pentru blană, fiind considerat specie de vânat. În Deltă este unul dintre animalele cele mai căutate de către braconierii, care îl prind îndeosebi în capcane.
Iepurele de vizuină (Oryctolagus cuniculus)
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/7945194/12/iepurele.jpg
Este o specie al cărei areal originar însuma bazinul Mării Mediterane, însă, în prezent, iepurele de vizuină a cucerit aproape tot continentul european. Expansiunea acestei specii a început acum aproximativ 3.500 de ani, când exploratorii fenicieni au ajuns în Peninsula Iberică, de unde au luat câteva perechi pe care le-au dus prin porturile unde poposeau. Adevărata revoluţie iepurească a fost însă declanşată de romani, pentru care carnea iepurelui de vizuină devenise o delicatesă atât de preţuită, încât au ajuns să-i crească în zone special îngrădite denumite "leporaria". Atunci a început, de fapt, şi domesticirea iepurilor, toţi iepurii de casă de astăzi fiind urmaşii unor exemplare sălbatice de Oryctolagus cuniculus, cum au denumit oamenii de ştiinţă specia.
Foarte apreciat de vânători, iepurele de vizuină a fost colonizat şi în ţara noastră, prima oară în Transilvania, în jurul anului 1890. Următoarea populare a avut loc în anul 1905, pe un fond de vânătoare din apropierea comunei Cristeşti, de lângă Iaşi, printr-un lot de exemplare aduse din Franţa.
Odată cu anul 1973, s-au pornit campanii masive de colonizare în judeţele Vâlcea, Prahova, Maramureş, Suceava, Alba, Covasna, Dolj, Mureş, Buzău, Bacău, Botoşani, Sibiu, precum şi în Ilfov. Spre deosebire de ruda sa, iepurele de câmp, cel de vizuină trăieşte în grupuri şi familii mari, adăpostindu-se exclusiv în galerii subterane, săpate în terenuri uşoare, nisipoase şi însorite, cu deosebire pe coastele dealurilor, digurilor şi în maluri. Nu-i plac pădurile compacte sau terenurile agricole deschise. Populaţiile colonizate la noi nu şi-au mărit arealele, fiind limitate de condiţiile meteo, de numărul mare de prădători naturali, câini vagabonzi şi braconieri. O altă ameninţare este reprezentată de epidemii şi boli specifice; o astfel de epidemie a decimat, în anii 1980, toată populaţia de iepuri de vizuină din judeţul Iaşi. Nu se cunosc date actualizate referitoare la starea speciei în România.
Guguştiucul (Streptopelia decaocto)
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/7945194/11/gugustiuc.jpg
Această rudă sălbatică a porumbeilor şi-a extins foarte mult arealul în ultimele decenii, ajungând, la ora actuală, cea mai des întâlnită specie de păsări din România (unii ornitologi spun că au depăşit până şi vrăbiile!).
Datorită prolificităţii extreme (scot 2, 3, 4, ba chiar şi 5 rânduri de pui pe an, în funcţie de hrană, vreme şi gradul în care sunt deranjaţi de civilizaţia umană) şi diminuării numărului de ulii porumbari şi şoimi călători şi dunăreni, duşmanii lor naturali cei mai importanţi (aceste păsări de pradă fiind ucise fără rost de unii vânători şi columbofili, chiar dacă sunt ocrotite de lege), populaţiile de guguştiuci din ţara noastră sunt atât de abundente, încât pur şi simplu nu mai pot fi estimate.
Guguştiucul a apărut în România, prin sudul ţării, zona Calafatului fiind culoarul de migraţie şi ocupare a teritoriului românesc, undeva în anii 1870-1877. Din acele momente, această pasăre a luat cu asalt România, ajungând aproape să împingă la dispariţie turturica (Streptopelia turtur (http://en.wikipedia.org/wiki/Turtle_Dove)), specie foarte apropiată (oamenii le confundă deseori), care se află în regres continuu, din cauza extinderii arealului guguştiucului, pasăre sedentara, mai robustă şi agresivă şi cu o dietă mai variată. Asaltul guguştiului a atins zona Braşovului în anii 1940-1959, specia urmându-şi expansiunea spre nord. Dacă în anul 1930, clocea doar în Turcia şi Balcani, în anul 1950 guguştiucii ocupaseră întreaga Europă, cuibărind inclusiv în Norvegia.
Merită reţinut că, dacă ne dorim ca avifauna noastră să mai cuprindă turturele, se impune limitarea numărului guguştiucilor prin ocrotirea păsărilor de pradă - care-i mai răresc în mod natural - precum şi interzicerea vânării turturelelor, iar unii specialişti cred chiar că ar trebui mărită cota de vânătoare a guguştiucilor.
Şorecarul roşcat (Buteo rufinus)
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/7945194/21/sorecarul-roscat.jpg
Povestea acestei păsări de pradă este încă un exemplu din seria efectelor produse modificările climatice care afectează planeta de câteva decenii.
Este cel mai mare şi mai solid şorecar care trăieşte în Europa, deosebindu-se de şorecarul comun, nu doar prin talia sa mai mare, ci şi prin nuanţele mai roşcate ale penajului, precum şi prin culoarea cozii, care este roşcat-deschis şi nu prezintă bandaţie transversală. Se hrăneşte îndeosebi cu şoareci, popândăi şi şopârle, arareori reuşind să prindă câte o pasăre.
Dacă, în anul 1882, reputatul ornitolog Ritter von Dombrovski citează şorecarul mare doar ca pasăre de pasaj prin ţara noastră - majoritatea exemplarelor fiind observate în timpul migraţiei de toamnă, îndeosebi în Dobrogea, Banat şi sudul Olteniei şi Munteniei -, iată că, în prezent, acest şorecar impozant se număra printre păsările care clocesc în România.
Stabilirea sa că pasăre sedentară în ţara noastră se datorează iernilor tot mai blânde din ultimele decenii. La ora actuală, şorecarul mare a fost confirmat că pasăre clocitoare, existând câteva perechi stabilite în Dobrogea, îndeosebi în zona Munţilor Măcin.
Eiderul (Somateria mollissima)
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/7945194/8/eiderul.jpg
Cu toate că la prima vedere nu pare o raţă, mulţi confundându-l mai degrabă cu o specie de gâscă, eiderul este o raţă; ce-i drept face parte din grupa aşa-ziselor raţe marine.
Are o înfăţişare şi un penaj elegante, sensibil diferite de cele ale gâştelor şi raţelor. Tot organismul său este perfect adaptat traiului în apropierea coastelor marine.
Este o specie nordică, care cloceşte exclusiv pe coastele septentrionale ale Europei, continentului nord-american şi ale Siberiei orientale. Se hrăneşte în special cu crustacee şi moluşte, scoicile fiind favorite. Îşi face întotdeauna cuibul pe sol, în apropierea apei. Spre deosebire de celelalte specii de raţe sălbatice, eiderul are un zbor iute şi puternic, putând atinge viteză de 113 km/oră. La noi în ţară poposeşte doar în perioada migraţiei de iarnă. În ultimele decenii au fost observaţi câţiva indivizi răzleţi care înotau în dreptul ţărmurilor româneşti, în principal în zona costieră a Deltei Dunarii, între Sfântul Gheorghe şi Sulina.
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/7945194/1/animale-inside.jpg
Dacă vreţi opinia mea, întregul fenomen este doar în aparenţă unul neutru, având efecte negative pentru ţara noastră şi care reflectă în bună parte inconştienţa şi lăcomia cu care românii au tratat natura acestor locuri.
Cu toate acestea, merită să-i cunoaştem pe cei mai importanţi "invadatori" necuvântători care s-au stabilit pe meleagurile noastre.
Mai ales că vina (dacă e să căutăm un vinovat), nu este deloc a bietelor animale, fie ele dispărute sau nou-venite.
Muflonul european (Ovis ammon musimon)
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/7945194/14/muflon.jpg
Specie cu răspândire mediteraneană (pe baza ultimelor descoperiri, muflonii europeni sunt originari din insulele Sardinia şi Corsica), strămoşul direct al oii domestice a fost dintotdeauna una dintre cele mai preţuite specii de vânat.
Acesta e şi motivul pentru care a fost colonizat nu doar în ţara noastră, ci în aproape toată Europa; după părerea mea, Wikipedia românească greşeşte susţinând că muflonii au trăit în trecut şi pe teritoriul românesc. Confuzia este, probabil, legată de existenţa, în trecut, a caprelor sălbatice, de genul caprei ibex, ale căror resturi osteologice se mai găsesc şi astăzi. Muflonul european, cred eu, nu putea trăi în trecut pe meleagurile noastre, din două mari motive. Primul vizează frigul şi temperaturile scăzute, la care acesta specie nu este adaptată (reţineţi că, în trecut iernile româneşti erau mult mai aprige decât cele de astăzi), al doilea motiv fiind existenţa populaţiilor mari de lup, care ar fi exterminat muflonul. Strămoşul oilor nu se poate salva prin fugă din faţa lupilor, fiind un erbivor lent, cu picioare relativ scurte şi lipsit de rezistenţă la efort prelungit. De fapt, acest fenomen a fost demonstrat odată cu introducerea sa în Munţii Retezat: întreg lotul de mufloni pionieri a fost exterminat de către lupi, într-o singură iarnă.
Fiind o specie foarte apreciată de vânători, având un trofeu impozant, muflonul nu a scăpat atenţiei autorităţilor cinegetice din România. Un prim lot de mufloni a fost eliberat în celebrul (astăzi) ţarc de vânătoare de la Balc, din judeţul Bihor. In cursul celui de-al doilea război mondial, ţarcul a fost distrus, populaţia rurală înfometată vânând toţi muflonii.
Aventura românească a muflonului în România după cel de-al doilea Război Mondial a început în anul 1966, când statul român a cumpărat un lot de 27 exemplare din Austria. La acest nucleu s-au adăugat alţi 6 mufloni, oferiţi de grădinile zoologice din ţara. Cei 33 de mufloni au fost eliberaţi în pădurile Negureni şi Mihai Eminescu, din sudul judeţului Constanţa, precum şi în apropierea oraşului Cernavodă. Ulterior, pe măsură ce muflonii au început să se înmulţească, au fost introduşi în terenuri de vânătoare din jurul Bucureştiului, precum şi în judeţele Alba, Argeş şi Vâlcea. Haosul care a lovit fauna României după Revoluţia din decembrie 1989 a afectat crunt şi populaţiile de mufloni, braconajul fiind principalul pericol la adresa speciei. În prezent, se pare că mai trăiesc mufloni doar în judeţul Constanţa. Cu toate acestea, specia încă se vânează.
Cerbul lopătar (Dama dama)
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/7945194/4/cerb-lopatar.jpg
În cazul acestei specii impresionante de cervide, se poate vorbi de o revenire. Cerbul lopătar - mai sigur, o subspecie a acestuia adaptată la clima rece -, a trăit şi pe teritoriul României în perioada Paleoliticului, după cum o dovedesc resturile osteologice. Dispărut din motive încă necunoscute, cerbul lopătar (din nou o specie favorită a vânătorilor), a fost colonizat la noi în anul 1904, în fondul de vânătoare Şarlota, de lângă Timişoara.
Din parcul de vânătoare de la Şarlota au fost transferate numeroase exemplare în mai multe judeţe ale ţării. În prezent, îl întâlnim exclusiv în zonele cu păduri de foioase de la câmp şi deal. Nu agreează munţii şi nici pădurile de conifere sau fagi de pe înălţimi. Cuprins, ca talie, între cerbul carpatin şi căprior, cerbul lopătar atinge greutatea maximă de 120 kilograme pentru masculi şi 65 kilograme pentru femele.
Cu toate că se aventurează deseori şi în câmp deschis (în special în vestul ţării), sensibilitatea sa la frig îl obligă să caute ascunzişul pădurilor odată cu prima ninsoare.
Este foarte apreciat de vânătorii români, datorită cărnii sale, prolificităţii relativ ridicate pentru un cervid şi coarnelor impresionante, care alcătuiesc trofee râvnite de purtătorii de puşcă.
Câinele enot (Nyctereutes procyonoides)
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/7945194/9/enot.jpg
Acest mic animal carnivor pare a fi nimic altceva decât rezultatul ciudat al împerecherii dintre un bursuc şi o femelă de raton. De fapt, ca să continui în aceeaşi notă umoristică, câinelui enot i se mai spune şi "bursuc cu barbă"... Cu toate acestea, enotul nu este nici raton, nici bursuc, ci, în ciuda înfăţişării sale destul de bizare, este o specie de câine sălbatic din aceeaşi familie cu lupul, vulpea, şacalul sau coiotul.
Animal de talie mică (nu depăşeşte 10 kilograme în greutate), cu un corp bondoc şi îndesat, picioare scurte, are o blană lungă şi zburlită, colorată în nuanţe de cenuşiu, gălbui şi negru.
Sub gât şi în regiunea obrajilor, blana este mai lungă, lăsând impresia că animalul poartă un fel de favoriţi ("barba").
Este printre animalele cel mai recent apărute în fauna României. Prima semnalare oficială datează din anul 1951, când primul enot a fost capturat la doar 40 kilometri de Bucureşti, undeva prin judeţul Ialomiţa. Animal originar din Siberia orientală, câinele enot a fost introdus în partea europeană a URSS, sovieticii vânându-l pentru blana sa.
Numai că acest animal omnivor şi descurcăreţ a cucerit rapid Bătrânul Continent.
La noi în ţară, începuseră să fie vânaţi în locuri diverse, enotul pătrunzând, iniţial, în judeţele din nord-estul ţării (Maramureş, Suceava, Iaşi, Galaţi, Vaslui). Aventura sa românească a continuat - nestingherită de vânătoare -, câţiva indivizi fiind împuşcaţi în judeţul Braşov, pentru că în anul 1974 să fie semnalat şi în judeţul Caraş-Severin.
Astăzi, adevăratul "cartier general" al acestui animal simpatic şi adaptabil îl constituie Delta Dunării, unde sunt împuşcate cele mai multe exemplare.
Şacalul (Canis aureus)
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/7945194/20/sacalul.jpg
Chiar dacă, la auzul acestui nume, ne gândim la fauna din Africa şi Asia, iată că şacalul a patruns în fauna autohtonă încă de acum 50 de ani, iar pe baza evaluărilor de teren, se pare că-i merge foarte bine, la ora actuala numărul lor fiind în creştere în partea de sud-est a ţării. Este singura specie de mamifer despre care avem motive să credem că a apărut în fauna noastră ca rezultat direct al încălzirii climei. Dacă primul şacal a fost semnalat în România în anul 1929, astăzi a început să fi observat din ce în ce mai des în majoritatea judeţelor ţării. Originar din India, a pătruns prin Iran şi Turcia în Europa, în special în Grecia, Bulgaria şi Albania, de unde s-a "infiltrat" şi în ţara noastră. Este un canid mai mic decât lupul, dar mai mare decât vulpea, ocupând în Eurasia aceeaşi nişă ecologică pe care o ocupă, în America de Nord, vărul său coiotul. Ca structură, blana sa seamănă mai mult cu a lupului, dar are o culoare galben-aurie spre roşcat. Astăzi este numeros în sudul Olteniei, Munteniei şi Dobrogei. Odată cu iernile tot mai blânde şi cu dispariţia lupilor, tot mai mult vânaţi de oameni, acest oportunist fără pereche îşi extinde arealul şi spre nord, fiind întâlnit în judeţele Sibiu, Braşov, în ultimii ani fiind împuşcat chiar şi în Maramureş...
Cei mai mulţi şacali din România trăiesc, în prezent, în judeţele Tulcea (unde au gonit aproape toate vulpile din Deltă), Constanţa, Călăraşi, Giurgiu şi în împrejurimile Bucureştiului.
Bizamul (Ondatra zibethica)
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/7945194/2/bizam.jpg
Iată că am ajuns şi la saga memorabilă a celui mai spectaculos rozător din fauna noastră: este vorba de bizam, un rozător de apă cu o carte de vizită cu adevărat impresionantă.
Nimeni nu ar fi crezut, la începutul secolului trecut, că un rozător cu aspectul exterior al unui şobolan de apă supradimensionat, adus iniţial din Statele Unite ca animal cu blană preţioasă, va cuceri Europa în doar câteva decenii.
Aventura sa a început în Cehia, unde, într-o localitate de lângă Praga, au fost eliberate câteva exemplare. În 60 de ani, ambiţiosul şi prolificul rozător avea Europa la picioare, sau dacă vreţi să fim exacţi, la lăbuţele sale palmate...
Dacă în anul 1905, primii aventurieri ai speciei evadau din Cehia, în anul 1940, bizamii pătrund pe teritoriul românesc prin vest, în judeţul Bihor, ulterior înaintând, cu rapiditate, şi în judeţele Timiş, Satu Mare şi Arad. După doar 14 ani, bizamii ajung şi în Delta Dunării, un adevărat paradis pentru specia lor, loc unde rozătoarele îşi proclamă "Cartierul General", datorită condiţiilor optime de viaţă întâlnite aici. Odată ajunşi în Deltă, bizamii se lansează în noi expediţii, urcând de-a lungul Prutului, ajungând până la Suceava. "Atacă" şi Ardealul ajungând, astăzi, să fie întâlniţi în majoritatea râurilor mari ale României.
Animal semi-acvatic, bizamul trăieşte în jurul râurilor şi lacurilor cu vegetaţie bogată, făcându-şi galerii în maluri şi diguri. Este un mare consumator de plante acvatice, dar mănâncă şi scoici sau melci. La maturitate poate atinge chiar greutatea de 2 kilograme, cu toate că asemenea exemplare sunt mai degrabă excepţii. În prezent, este capturat pentru blană, fiind considerat specie de vânat. În Deltă este unul dintre animalele cele mai căutate de către braconierii, care îl prind îndeosebi în capcane.
Iepurele de vizuină (Oryctolagus cuniculus)
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/7945194/12/iepurele.jpg
Este o specie al cărei areal originar însuma bazinul Mării Mediterane, însă, în prezent, iepurele de vizuină a cucerit aproape tot continentul european. Expansiunea acestei specii a început acum aproximativ 3.500 de ani, când exploratorii fenicieni au ajuns în Peninsula Iberică, de unde au luat câteva perechi pe care le-au dus prin porturile unde poposeau. Adevărata revoluţie iepurească a fost însă declanşată de romani, pentru care carnea iepurelui de vizuină devenise o delicatesă atât de preţuită, încât au ajuns să-i crească în zone special îngrădite denumite "leporaria". Atunci a început, de fapt, şi domesticirea iepurilor, toţi iepurii de casă de astăzi fiind urmaşii unor exemplare sălbatice de Oryctolagus cuniculus, cum au denumit oamenii de ştiinţă specia.
Foarte apreciat de vânători, iepurele de vizuină a fost colonizat şi în ţara noastră, prima oară în Transilvania, în jurul anului 1890. Următoarea populare a avut loc în anul 1905, pe un fond de vânătoare din apropierea comunei Cristeşti, de lângă Iaşi, printr-un lot de exemplare aduse din Franţa.
Odată cu anul 1973, s-au pornit campanii masive de colonizare în judeţele Vâlcea, Prahova, Maramureş, Suceava, Alba, Covasna, Dolj, Mureş, Buzău, Bacău, Botoşani, Sibiu, precum şi în Ilfov. Spre deosebire de ruda sa, iepurele de câmp, cel de vizuină trăieşte în grupuri şi familii mari, adăpostindu-se exclusiv în galerii subterane, săpate în terenuri uşoare, nisipoase şi însorite, cu deosebire pe coastele dealurilor, digurilor şi în maluri. Nu-i plac pădurile compacte sau terenurile agricole deschise. Populaţiile colonizate la noi nu şi-au mărit arealele, fiind limitate de condiţiile meteo, de numărul mare de prădători naturali, câini vagabonzi şi braconieri. O altă ameninţare este reprezentată de epidemii şi boli specifice; o astfel de epidemie a decimat, în anii 1980, toată populaţia de iepuri de vizuină din judeţul Iaşi. Nu se cunosc date actualizate referitoare la starea speciei în România.
Guguştiucul (Streptopelia decaocto)
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/7945194/11/gugustiuc.jpg
Această rudă sălbatică a porumbeilor şi-a extins foarte mult arealul în ultimele decenii, ajungând, la ora actuală, cea mai des întâlnită specie de păsări din România (unii ornitologi spun că au depăşit până şi vrăbiile!).
Datorită prolificităţii extreme (scot 2, 3, 4, ba chiar şi 5 rânduri de pui pe an, în funcţie de hrană, vreme şi gradul în care sunt deranjaţi de civilizaţia umană) şi diminuării numărului de ulii porumbari şi şoimi călători şi dunăreni, duşmanii lor naturali cei mai importanţi (aceste păsări de pradă fiind ucise fără rost de unii vânători şi columbofili, chiar dacă sunt ocrotite de lege), populaţiile de guguştiuci din ţara noastră sunt atât de abundente, încât pur şi simplu nu mai pot fi estimate.
Guguştiucul a apărut în România, prin sudul ţării, zona Calafatului fiind culoarul de migraţie şi ocupare a teritoriului românesc, undeva în anii 1870-1877. Din acele momente, această pasăre a luat cu asalt România, ajungând aproape să împingă la dispariţie turturica (Streptopelia turtur (http://en.wikipedia.org/wiki/Turtle_Dove)), specie foarte apropiată (oamenii le confundă deseori), care se află în regres continuu, din cauza extinderii arealului guguştiucului, pasăre sedentara, mai robustă şi agresivă şi cu o dietă mai variată. Asaltul guguştiului a atins zona Braşovului în anii 1940-1959, specia urmându-şi expansiunea spre nord. Dacă în anul 1930, clocea doar în Turcia şi Balcani, în anul 1950 guguştiucii ocupaseră întreaga Europă, cuibărind inclusiv în Norvegia.
Merită reţinut că, dacă ne dorim ca avifauna noastră să mai cuprindă turturele, se impune limitarea numărului guguştiucilor prin ocrotirea păsărilor de pradă - care-i mai răresc în mod natural - precum şi interzicerea vânării turturelelor, iar unii specialişti cred chiar că ar trebui mărită cota de vânătoare a guguştiucilor.
Şorecarul roşcat (Buteo rufinus)
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/7945194/21/sorecarul-roscat.jpg
Povestea acestei păsări de pradă este încă un exemplu din seria efectelor produse modificările climatice care afectează planeta de câteva decenii.
Este cel mai mare şi mai solid şorecar care trăieşte în Europa, deosebindu-se de şorecarul comun, nu doar prin talia sa mai mare, ci şi prin nuanţele mai roşcate ale penajului, precum şi prin culoarea cozii, care este roşcat-deschis şi nu prezintă bandaţie transversală. Se hrăneşte îndeosebi cu şoareci, popândăi şi şopârle, arareori reuşind să prindă câte o pasăre.
Dacă, în anul 1882, reputatul ornitolog Ritter von Dombrovski citează şorecarul mare doar ca pasăre de pasaj prin ţara noastră - majoritatea exemplarelor fiind observate în timpul migraţiei de toamnă, îndeosebi în Dobrogea, Banat şi sudul Olteniei şi Munteniei -, iată că, în prezent, acest şorecar impozant se număra printre păsările care clocesc în România.
Stabilirea sa că pasăre sedentară în ţara noastră se datorează iernilor tot mai blânde din ultimele decenii. La ora actuală, şorecarul mare a fost confirmat că pasăre clocitoare, existând câteva perechi stabilite în Dobrogea, îndeosebi în zona Munţilor Măcin.
Eiderul (Somateria mollissima)
http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5108/7945194/8/eiderul.jpg
Cu toate că la prima vedere nu pare o raţă, mulţi confundându-l mai degrabă cu o specie de gâscă, eiderul este o raţă; ce-i drept face parte din grupa aşa-ziselor raţe marine.
Are o înfăţişare şi un penaj elegante, sensibil diferite de cele ale gâştelor şi raţelor. Tot organismul său este perfect adaptat traiului în apropierea coastelor marine.
Este o specie nordică, care cloceşte exclusiv pe coastele septentrionale ale Europei, continentului nord-american şi ale Siberiei orientale. Se hrăneşte în special cu crustacee şi moluşte, scoicile fiind favorite. Îşi face întotdeauna cuibul pe sol, în apropierea apei. Spre deosebire de celelalte specii de raţe sălbatice, eiderul are un zbor iute şi puternic, putând atinge viteză de 113 km/oră. La noi în ţară poposeşte doar în perioada migraţiei de iarnă. În ultimele decenii au fost observaţi câţiva indivizi răzleţi care înotau în dreptul ţărmurilor româneşti, în principal în zona costieră a Deltei Dunarii, între Sfântul Gheorghe şi Sulina.