0
Mai demult, o piesă însemnată pentru găteala capului era miniştergura. Acest ştergar de cap constituia una din piesele costumului femeiesc dintre cele mai tradiţionale. La ţeserea lor se folosea un număr impar de iţe, până la 13 (cele mai multe fiind ţesute în 5 şi 7 iţe). Ele aveau dimensiuni cuprinse între 150-200 cm lungime şi 45-50 cm lăţime23. Pe suprafaţa miniştergurei decorul era împărţit în două. Capetele aveau câmpii ornamentaţi egal şi cu aceleaşi motive ornamentale. Tonul dominant al ştergarului de cap era albul, un alb care varia în funcţie de calităţile materialului folosit (in, lână şi mai rar bumbac), de tehnicile folosite pentru confecţionarea lui (torsul firelor, ţesutul, alesul). Cel mai obişnuit mod de îmbrobodire a miniştergurei consta în înfăşurarea ei, o singură dată, în jurul capului, trecând-o pe sub bărbie. Capete ei se lăsau libere, din care unul se sprijinea pe umărul stâng şi apărea mai mult în faţă, iar celălalt, mai lung, atârna pe spate. Femeia din Oprişeni, ca şi femeile din alte sate bucovinene, îmbrobodea, pentru prima dată, miniştergura în timpul nunţii, ceea ce însemna că în starea ei socială au intervenit schimbări. Odată cu îmbrobodirea miniştergurei, se schimba şi pieptănătura, căci femeile măritate nu mai purtau cosiţele lăsate pe spate. Ele purtau părul strâns în cocuri, în creştetul capului, iar cocul era un suport al gătelilor de cap, care au avut tendinţa de a fi înălţate. Dar aşezarea miniştergurilor uneori era foarte complicată. Peste cocul din părul natural împletit, în cazul în care părul nu era destul de bogat, se aşezau cocuri formate din cercuri de lemn sau din cercuri de pănură, cânepă, in, umplute cu câlţi sau paie. Acestea se legau strâns cu o năframă albă, de care se prindeau, acoperind parţial şi fruntea (uneori împodobită cu zgardă de mărgele şi cordică de mătase) cu basmale mari, înflorate. Abia peste tot acest eşafodaj se punea miniştergura, prinsă în ace împodobite. Când unele femei erau nune mari, toată această găteală se mai împodobea şi cu rămurele de mirt, cu flori naturale şi de hârtie.
*
Fetele se distingeau de femeile măritate prin faptul că umblau cu capul descoperit, vara, cât şi iarna. Ele purtau „gâţă”, o împletitură în şapte, ridicată în vârful capului, ca o coroniţă, împodobită cu zgardă de mărgele, zisă ghiordan, panglici şi flori. Femeile măritate puteau fi cunoscute după cârpa purtată pe creştetul capului sub basma. Cârpa (cocul) era acoperită cu un fes turtit, cusut din pânză în creţuri, împodobit cu ornamente mici. Femeile mai sărace purtau cârpe mai joase, cele mai avute – mai înalte. Cârpa putea fi purtată în casă şi pe lângă casă, dar când femeile ieşeau cu treburi în sat, se îmbrobodeau cu tulpane.
*
Tulpanele, pe care femeile şi le procurau din comerţ, au prins să înlocuiască miniştergura de pe la începutul secolului XX. Ele, tulpanele, erau folosite la „hobotatul” mireselor. Femeile din Oprişeni purtau basmaua aşezată în triunghi, un capăt fiind întotdeauna lăsat pe spate, iar celelalte două capete le legau sub bărbie sau la ceafa (pe timp cald). Pe frig ele înconjurau cu aceste două capete gâtul şi le legau tot la ceafa. În zilele de sărbătoare, când se mergea la horă, la nuntă sau la altă petrecere, între basma şi obraz se prindea câte o floare. Iarna şi toamna târziu, când timpul era răcoros, femeile purtau, peste basma (tulpănel), un batic gros (tulpanul), împletit din lână albă şi avâd franjuri (stremţe) pe la margini. Tulpanul „cel gros”, „cel mare”, „cu stremţe”, a dispărut şi, acum, în zilele de lucru, şi în zilele de sărbătoare, femeile obişnuiesc să poarte o singură basma. În zilele de lucru, femeile îşi acoperă capul cu basmale simple, iar în cele de sărbătoare – cu tulpănele „cu gişine”, „turceşti”, „canadiene”, „mohorâte” etc. În modă au intrat tulpanele mari, zise „păunei”, verzii, vişinii, roşii-înfocate, cu franjuri, care acoperă umerii şi spatele şi vin în dezacord cu celelalte piese ale costumului popular femeiesc.
*
Spre deosebire de bărbaţi, femeile din Oprişeni n-au renunţat pe deplin la costumul popular, deşi unele piese ale lui, tradiţionale, care-l întregeau odinioară, nu le mai poartă. De pildă, nici femeile bătrâne nu îmbracă, în zilele când merg la biserică, nici cheptarul, cojocul cu poale, nici cojocelul. Cheptarul femeiesc era un cojoc lung, fără mâneci, şi se confecţiona din trei pielicele de miel. Dintr-o pielicică se scotea spatele, din alta – dinainţii, iar din a treia – clinile şi „năzile”. Cheptarele de Oprişeni se deosebeau de cele purtate în alte părţi prin faptul că aveau „brâu” şi că „poalele” erau lungi, până mai jos de genunchi. La guler şi la piept, erau mărginite cu blăniţă de dihor, iar la poale – cu blană din pielicică neagră – „prim”, sau cu „pârzian” negru, ţesut din lână. Cheptarele erau purtate în sat, în mod obligatoriu la nuntă, de către mire şi mireasă.
*
Cojocul cu brâu şi poale (clini), pe care femeile îl purtau, mai ales de sărbători, se făcea din cinci pielicele de oaie, croite în falduri. El era cusut, de jur-împrejur, cu blană neagră, până la brâu era ajustat pe corp, iar de la brâu în jos cădea evazat în falduri. Avea gulerul drept, pe lângă gât, din pielicică neagră, iar piepţii erau ornaţi cu blană de dihor. Unui asemenea cojoc i se spunea „cojoc cu dihori”. Uneori cojoacele cu dihori, ca şi cojocelele, se ornamentau cu câte un rând de găietan pe la încheieturi. Dacă cojoacele şi cheptarele nu-şi mai găsesc astăzi folosinţă, devenind piese de muzeu, din cauză că au cedat locul modelor citadine şi inovaţiilor de gust îndoielnic, cheptăraşul mai este îmbrăcat de femeile mai în vârstă când merg duminica la biserică, de anumite sărbători. Tinerii îl îmbracă doar la anumite manifestări cu caracter national-cultural.
*
Port campulungean brezeni
Port brezean
*
Încălţămintea tradiţională a femeilor, ca şi cea a bărbaţilor, o constituiau opincile din piele de porc „cruşite” sau din piele de vită. Ele erau îngruzite şi legate de picior cu aţe răsucite din păr din coada calului. „Cruşeala” se făcea din scoarţă de arin. Seara, opinca se punea în această fiertură, după ce pe partea ei fără păr se presura cenuşă. Dimineaţa, se scotea şi se usca cu cenuşa pe ea, iar seara era vârâtă din nou în acea soluţie. Aşa se proceda trei zile la rând. Opincile se „îngruzeau” în ambele părţi şi la călcâi. Obielele ce se purtau în opinci erau din lână albă, dată la piuă. În afară de obiele, se mai purtau în opinci şi ciorapi de lână albă, împletiţi în trei ochiuri pe faţă şi trei ochiuri pe dos. Treptat, opincile au cedat locul încălţămintei de fabrică – ghetelor şi papucilor fără toc, un fel de pantofi. După război, femeile din Oprişeni purtau papuci negri cu tureatcă lungă, încheiaţi până sus cu şireturi, dar şi cizme, tot negre, cu tureatca înaltă şi vârtoasă, comandate la ciubotarii din sat sau din localităţile învecinate.
*
În portul popular de astăzi, încălţămintea de sărbătoare este identică cu cea de la oraş
Costumele populare au început să dispară, la Oprişeni, odată cu împuţinarea horelor, clăcilor, nunţilor tradiţionale, şi cu dispariţia strânsurilor. Uneori, femeile îmbracă, în locul frumosului costum popular, articole industriale care se voiesc circumscrise unei tradiţii în spirit popular, dar care, de regulă, poluează perimetrul etnografic al Oprişenilor. Firul unei tradiţii seculare, de o reală frumuseţe artistică, s-a rupt. Ne mai bucurăm, când, la unele nunţi şi în zilele de mari sărbători, fetele şi femeile mai îmbarcă cămăşi naţionale, catrinţe şi cheptăraşe albe, cu „prim” negru pe la margini. Dar se vede că va veni timpul ca, pentru a admira costumele noastre populare, va trebui să trecem pragul muzeului etnografic din sat”[11].
*
Odată cu trecerea timpului, pe dominanta activităţilor folclorice de club sau de cămin cultural, în satele româneşti din regiunea Cernăuţi bondiţele s-au transformat în specificităţi locale, bondiţele cu prim îngust de dihor fiind purtate, şi de femei, şi de bărbaţi, mai ales la Pătrăuţii de Sus şi de Jos, la Cupca şi la Corceşti, cele cu prim de perzian, la Ropcea, Cireş şi Budineţ, iar cele cu prim de miel, la Crasna, Ciudei, Prisăcăreni şi Suceveni.
*
*
5. Portul popular al românilor din Bucovina
*
Flacai din Budinet
Flăcăi din Budineţ – Colecţia Dragoş Tochiţă
*
Portul bărbaţilor, care a fost, întotdeauna, simplu, fără nici un fel de înflorituri cusute (doar broderii albe, dar rare), avea să beneficieze, din 1860, de consecinţele, benefice – în fond, ale inventării costumului popular studenţesc, la Viena, de bucovinenii Ion a lui Gheorghe Sbiera şi Iancu cavaler de Zota, port rapid „îmbrăţişat de unii tineri şi chiar de vreo trei-patru boieri din familiile Costin, Popovici şi Vasilco”. Portul acesta , făcut „după modelul pieptarului, cojocului, sumanului, bernevecilor (iţarilor), ciubotei, cuşmei şi pălăriei româneşti din Bucovina”[1], era mai curând o copie suficient de penibilă a îmbrăcămintei pe care o purta, în portretul deja răspândit, Avram Iancu, dar conţinea şi ornamente, cusute pe bete de pânză, care s-au aplicat costumului, iar înfloriturile acestea au prins, gimnaziştii români („studinţi”, în limbajul vremii) frecventând cursurile îmbrăcaţi în astfel de costume, pe care, destul de curând, aveau să le poarte şi fruntaşii satelor, chiar şi cei neşcoliţi, dar bogaţi.
*
În cadrul reperelor folosite şi pentru a sesiza evoluţia estetică a portului femeiesc, portul bărbătesc beneficiază şi el de frecvente mărturisiri.
*
În 1712, Weismantel, înnebunit de frumuseţea „peste măsură” a femeilor, uită să descrie şi portul bărbaţilor, dar o fac, în locul lui, Gabriel Spleny, primul guvernator militar al Bucovinei, în 1774, care constata că „moldoveanul este îmbrăcat simplu, dar bine apărat de frig; ţesutul femeilor le pune la îndemână rufăria şi aşa-numitele sumane sau paltoane ţărăneşti, postavul fiind ţesut de ei înşişi, mai ales la munte”[2], şi, cu referire la anul 1815, când tatăl său, Tănase, „în cămaşă cu mâneci late, pieptar în mătăşi nou, curea, după statura flăcăului, în trei şi patru cătărămi, ciobote lungi până la genunchi şi încreţite la încheietură, apoi pălărie „retezată” şi încinsă în gherdane şi cordele mândre”[3], se pregătea să meargă la horă, Iraclie Porumbescu, cel care, în toamna anului 1841, a mers la peţit, purtând „cămaşa de in cu mâneci largi, pieptarul nou cu primuri de jderi, brâu în ciubuce, sumanul negru de miţe pe umeri, pălăria cu flori, cu păuni şi cu gherdane-n cap, iar în picioare ciubote cu turetce lungi, încreţite la încheietură”[4], aşa cum o va face, în 1882, şi cantorul din Boian, suceveanul George Tămăiagă, dar într-un mod destul de lapidar:
*
„Bărbaţii poartă sumane şi cojoace (la Mahala şi în împrejurimi) ca şi pe la Suceava, numai de altă croială, cuşme de asemenea, iar vara – pălării de paie, lucrate de dânşii, şi numai puţini pălării de lână ca prin celelalte părţi ale Bucovinei. Cioarecii încă-s de altă culoare: negri, nu albi, chiar negriţi anume, care datină nu este românească şi se pare a fi luată de la slavoni, precum şi pălărie de paie.
*
Portul holteilor se deosebeşte puţin de cel al însuraţilor, şi anume: holteii poartă în regulă un mintean (cojoc scurt, specific răzeşilor – n.n.) şi pălării înfrumuseţate cu gherdan şi pene de păun. Croiala botinelor este cea ca pe la noi, numai că, aici, le poartă toţi suflecate şi gătite cu ciucuri de piele (o datină, după cum se vede, luată de la slavoni). Cămăşile-s de in şi cu mâneci mai strâmte decât la noi. Cămăşi de bumbac sunt rare. Unii poartă şi basmale de mătase la gât, mai ales holteii, şi se-ncing cu un brâu lat de lână, pe care îl numesc chingă; curele nu există mai mult, nici late, nici înguste, cu toate că mai înainte purtau”[6].
*
În anii 1930-1950, în satele de pe Sireţel, cum este numit cursul superior al Sitetului, precum şi în cele dintre Siret şi Prut, din regiunea Cernăuţi, „piesele portului bărbătesc erau din aceleaşi materiale ca şi cele ale femeilor. Cămaşa de sărbătoare, înainte de a apărea bumbacul, era ţesută din pânză de in, ţesută în două iţe, apoi din in şi bumbac şi, în cele din urmă, din bumbac simplu. Ea avea lungimea până la genunchi, cu o croială mai bogată în clini decât a cămăşii de lucru, iar puţinele ornamente nu se vedeau decât pe guler. Cămaşa pentru lucru, numită cămeşoi, avea o croială mai simplă şi era ţesută din pânză de tort. Tinerii, cu vârstă de până la 16-17 ani, purtau, vara, în zi de lucru, cămeşoi lung, trecut de genunchi, fără izmene. Când începea să le crească mustaţa, îşi îmbrăcau izmenele. Prin anii 1880-1890, se mai vedeau, la Pătrăuţii de Sus, tineri purtând numai cămeşoi lung. Cămeşile se închiotorau la guler cu cheotori din aţă albă.
*
O podoabă a bătrânilor, cât şi a tinerilor, erau pletele, pe care nu le tundeau. Tinerii se lipseau de plete doar atunci când erau la oaste. Între anii 1900-1910, mulţi tineri părăsesc obiceiul de a purta plete.
*
Pălăria, de culoare neagră, cu marginile îndoite în sus (pălărie cu gang), cumpărată de la negustori, era purtată de tineri şi vârstnici. Aceste pălării se confecţionau din pâslă, pe la meşteşugarii din Storojineţ sau Cernăuţi.
*
Căciula (cuşma) era făcută din blană de miel, lucrată de cojocari. Cuşma era căptuşită cu blană de ied, moale”[7].
*
La Cupca, în regiunea Cernăuţi, „costumul bărbătesc, simplu şi elegant, purtat în zilele de sărbătoare, se deosebea de cel folosit în zilele de lucru.
*
În trecut, majoritatea bărbaţilor purtau plete, numai acei care făceau armata se tundeau. Vara, se purta pălărie cu marginea întoarsă în sus, numită pălărie „ungurească”.
*
După războiul din 1914-1918, se poartă, până azi, pălăria cu borul drept, obişnuit, numită pălărie „nemţească”. Pălăriile cu marginea întoarsă, numite, în unele localităţi, „cu gang”, s-au purtat până la al doilea război mondial de către bărbaţii în vârstă (Maria Cioară, 1979). La horă, nunţi, hramuri, flăcăii purtau flori la pălărie, pene de păun, „năgara” ca la Frătăuţii Noi. Până la cununie, mirele purta o floare artificială (trandafir), legată cu o panglică îngustă în jurul pălăriei. Pălăriile se cumpărau de la magazinele din oraşe, mai ales de la Rădăuţi.
*
Căciula, folosită de tineri şi vârstnici, se purta iarna, numită şi „cuşmă”, de culoare neagră, din blană de miel nou născut. Căciula era căptuşită cu blană de câine, pisică sau alt animal. Ea era confecţionată de cojocari sau se cumpăra de pe piaţa din Rădăuţi, în zilele de târg. Forma căciulii era înaltă, numită şi „ţurcănească”, cu vârful într-o parte sau lăsat pe spate, iar vârstnicii, cu vârful îndesat la mijloc. Cămaşa bărbătească – din pânză de in sau cânepă – era ţesută, în casă, cu urzeală de bumbac. De multe ori, era de fuior fiind numită pânză de tort. Cămaşa se croia dintr-o singură bucată (poale şi stani), lungă până deasupra genunchiului, dreaptă în faţă şi cu câte un clin pe margini. Clinul se prindea de mânecă şi stani printr-o bucăţică de pânză pătrată (3 cm) de subsuoară, numită „pajă”. La gât se încheia cu un guler nu prea lat (3 cm), care se „încheotora” cu 3 nasturi albi de piatră şi 2 cheotori din „spacumă”, mai târziu din bumbac. Mâneca cămăşii era dreaptă şi largă cât era pânza de lată – 0,45-0,50 m.
*
În zilele de lucru, bărbaţii purtau cămăşi de câlţi, adică urzeală de bumbac şi bătătură din câlţi de cânepă sau in. În timpul războiului din 1914-1918, nu se găsea bumbac pentru urzeală, se torcea fuior de in sau de cânepă subţire, ce înlocuia bumbacul. Era mai anevoios acest procedeu, deoarece firele acestea trebuiau unse (mânjite) cu zăr sau „chişleag”, căci altfel se rupea firul urzit. Aceasta pânză se numea „prisne”.
*
B1
Emigranţi transilvani, trecând munţii, în Bucovina (1742-1777) – de Pataky
*
Bejenarii ardeleni, familia Timiş în special, aşezaţi în Cupca, în 1735, au păstrat în portul cămăşii mâneca largă dintr-un lat şi jumătate (0,70 m lăţimea pânzei) pentru zilele de Sărbătoare, până în deceniul I al secolului XX (informaţii de la Elisaveta Duşceac, născută Timiş). Pentru zilele de sărbătoare, cămăşile aveau cusute modele de bumbac alb sau crem la mâneci, umăr, poale şi guler şi se încheiau în găurele, iar la umăr încheietura se făcea cu acul, în aşa numita „mrejală pe aţă” din 5, 7 sau 9 aţe. La cămăşile de toată ziua se cosea numai un guler cu „spacumă”, în vechime un model „pui legaţi”. Cu acest model, ieşit mai târziu din uz, fetiţele se învăţau a coase.
*
Cămaşa se încingea cu brâu de lână, în zilele de lucru, sau cu curea, numită „chimir”, iar pentru zilele de sărbătoare, brâu de ţigaie, ales cu o faţă, model – cu şuvoi, cu păstăi, suveici, în culori roşu, verde, albastru. În secolul XX, moda aduce modele pentru brâie cu două feţe, figuri geometrice stilizate, la fel, în culorile verde, roşu, albastru. Brâul bărbătesc se mai numea şi „chingă”. Peste brâu, unii bărbaţi purtau curea de piele, lată de cca 4 cm, încheiată într-o cataramă. Nelipsită de la brâu, la bărbaţii mai în vârstă şi la cei căsătoriţi, era „punga cu baiere” pentru bani şi „capşucul”, din beşică de porc, pentru tutun, la fumători. Punga avea forma unui trunchi de con, cu baza mică încheiată, iar baza mare se închidea prin încreţire cu 2 baiere din piele.
*
Chimirul era din piele, lat de 6-8 cm, cu 2-3 buzunare, în care se ţinea tutunul, cremenea, iasca şi amnarul”[8].
*
La Oprişenii inimosului publicist Dumitru Covalciuc, „piesele principale ale costumului bărbătesc le alcătuiau cămaşa şi pantalonul (izmenele strâmte pe picior, iţarii, bernevecii). Mai demult feciorii, până la armată, nici nu purtau izmene, ci doar o cămaşă lungă, peste care se încingeau cu o chingă sau cu un brâu de lână. Bărbaţii mai înstăriţi şi, în mod obligatoriu, vornicul satului, purtau chimire cu trei sau patru cătărămi, cumpărate în târg. Peste cămaşă se îmbrăca bonduşca, şi această piesă vestimentară se încheia lateral, nu din faţă, având şi două buzunare, unde se păstrau punga cu tutun, cremenea şi iasca pentru aprins ţigara. Vara ţăranii umblau mai mult desculţi şi cu opincile erau încălţaţi, atunci când ieşeau la strânsul fânului din poloage, la cositul cerealelor, pentru a-şi proteja tălpile de rănile provocate de mirişte.
*
Cămaşa bărbătească, croită cu stanul prelungit într-o bucată cu poalele, era folosită în zilele de lucru. În zilele de sărbătoare bărbaţii îmbrăcau cămăşi scurte, până la brâu, iar la acestea se adăugau poale separate, nu prea lungi, cu creţurile adunate spre spate. În partea superioară croiala era identică, mânecile erau drepte şi largi, iar în jurul gâtului cămaşa avea o bentiţă, prinsă într-un singur nasture (rar în doi bumbişori) sau un guler răsfrânt. Mânecile cu manşete au apărut mai târziu.
*
În anii 60 ai secolului trecut, în zilele de sărbătoare, în Oprişeni, ca şi în satele învecinate, Stăneşti, Privorochia, Poieni, feciorii şi bărbaţii tineri purtau şi cămăşi cu mâneci cu manşete, fară guler sau bentiţă în jurul gâtului, sub cămaşa tradiţională, cu guler, cu deschizătură pe piept şi cu umerii racordaţi mânecii de stan. Adică sub cămaşa cu platcă, dominată de tighele şi ajururi albe şi având între ele ornamente colorate în rânduri verticale, se mai îmbrăca una, direct pe piele, mai scurtă, pentru a da costumului popular un anumit colorit. Manşetele acesteia erau brodate, iar ornamentul de pe piept nu era unul geometric sau floral, ci, în toate cazurile, reprezenta un cuc cântând pe o rămurea. De aici piesa efemeră a costumului popular bărbătesc din Opişeni a primit denumirea de „cămaşă cu cuc”. Cămaşa de deasupra, cu mânecile largi şi drepte, deschisă pe piept, lăsa să se întrevadă manşetele brodate şi figura cucului de pe cămaşa de desubt şi astfel se realiza un câmp ornamental ce oferea policromie veselă.
*
Flacai din Opriseni
Tineri din Opriseni, in costume populare studenţeşti – Colecţia Dragoş Tochiţă
*
Flacai Sbiera port studentesc
I. G. Sbiera, în portul studenţesc, născocit în anul 1860, la Viena
*
Evident, pânza pentru cămăşi era ţesută în două iţe, din in şi cânepă sau din combinaţia lor, evoluând spre o cât mai largă folosire a bumbăcelului. Pentru brodat se folosea, la început, mătasea industrială, iar mai apoi bumbacul colorat. Motivele (modelele) erau aşezate în şire de diverse lăţimi, secondate în ajururi, tighele sau „dinţişori” lucraţi cu acul”. Această aliniere a unei game variate de motive ornamentale de puncte de broderie, de interpretări cromatice este caracteristică, fiecare detaliu de decor păstrându-şi un raport fix între motiv, tehnică şi culoare. Adică, „o floare este policrom lucrată în puncte numărate pe fire de „cruce”, „jumătate de cruce” sau „de contur”, umplut cu „peste fire” etc; ajurul este în general geometric şi de culoare albă, numărat pe fire trase; colţişorii sunt monocromi (albi ori în tonuri de galben), predominând repetarea unor forme lobate realizate în punctul de broderie „peste fire”. Aceste concordanţe decorative conferă pieselor o personalitate a concepţiei stilistice locale, încadrată perfect unităţii specific bucovinene”.
Bookmarks