Romanian folk costumes

**Vlach** · 09-30-2014, 04:47 PM

**Vlach** · 10-22-2014, 09:04 AM

Something more modern.

**Vlach** · 10-26-2014, 07:35 PM

**MellowD** · 11-10-2014, 12:26 PM

**Vlach** · 11-15-2014, 09:40 AM

**Vlach** · 11-23-2014, 02:05 PM

**snegurocika** · 11-15-2016, 10:21 AM

12311035_862714087179915_1254758988562732876_n.jpg 14_131.jpg

**snegurocika** · 12-08-2016, 07:25 AM

1. Cele două culturi rurale, răzeşească şi ţărănească

*

Dimitrie Cantemir a fost primul cărturar român care a luat în discuţie problema celor două culturi rurale, dar tratarea temei, cu aparenţă de mitologie socială, a trecut voit neobservată, mai ales în secolul de glorificare excesivă a culturii rurale, sub denumirea egalitaristă de cultură ţărănească sau folclor.

*

Razboiul ruso turc moldoveni

Răzeşi moldoveni, în oastea lui Dimitrie Cantemir

*

Principele cărturar preciza că, în Moldova, ţăranii sunt, de fapt, iobagi aduşi din ţările megieşe, tocmai de asta numiţi „vecini”, răsaduri şi altoiri în valahism, fără rădăcini în datină şi în tradiţie. „Moldovenii adevăraţi sunt – afară de boieri, ale căror stări le-am arătat mai sus – fie târgoveţi, fie ţărani. Târgoveţi le zicem acelor ce trăiesc prin cetăţi şi prin târguri; ţărani, acelor care locuiesc prin sate” şi care sunt, în totalitate meşteşugari.

*

*cantemir

Principele Cărturarilor şi Cărturarul Principilor

*

„Ţărani moldoveni adevăraţi nu sunt de loc”, susţinea Cantemir, iar „cei pe care îi aflăm se trag din ruşi sau din ardeleni sau ungureni, cum avem noi obicei să le zicem. Căci, în veacul cel dintâi după descălecatul Moldovei, Dragoş o împărţise toată între cei ce-au venit cu el, când a găsit ţara cea nouă pustie de locuitori. Dar fiindcă se părea că nu e cu dreptate ca un boier să muncească la alt boier (pentru că toţi cei ce se trăgeau din sângele lui Roman se socoteau boieri) şi fiindcă neamul deprins cu armele se socotea prea bun pentru ca să fie folosit la lucrarea pământului, atunci urmaşii lui Dragoş au fost nevoiţi să aducă, cu învoirea domnului, oameni din ţările învecinate, unde şerbia ţăranilor era în obicei, şi să-i aşeze pe moşiile lor.

*

Porturi campulungene Campulung

Câmpulung Moldoveneac – Colecţia Vasile Ursache

*

Că lucrul acesta este adevărat, o dovedeşte însuşi numele de ţăran, care, în graiul moldovenesc, se zice „vecin” şi din care se vădeşte că aceia pe care armele moldoveneşti învingătoare i-au silit să muncească pământul au fost, mai întâi, vecini.

*

Tocmai din această pricină, în Ţara de Sus, cea dintâi unde s-au aşezat Drăgoşeştii, se află multe aşezări ţărăneşti; iar în Ţara de Jos, unde s-au aşezat mai în urmă, nu sunt alţi ţărani decât aceia pe care boierii din acest ţinut i-au cumpărat cu bani din Ţara de Sus şi i-au adus pe moşiile lor sau aceia pe care i-au cumpărat dintre răzeşii care şi-au înstrăinat moşia lor strămoşească, din pricina sărăciei, şi care, asemenea, au fost siliţi, cu strâmbătate, să-şi pună grumazul în jugul şerbiei… Aceia care locuiesc la hotarul Podoliei vorbesc, şi astăzi, leşeşte şi ruseşte…

*

Razboiul ruso turc moldoveni tarani

Moldoveni, în 1712

*

Toţi, de orice neam ar fi, sunt siliţi să muncească cu sârguinţă pentru stăpânii lor; nu li se hotărăşte dinainte cât să lucreze, ci stă la bunul plac al stăpânului să hotărască câte zile trebuie să fie puşi la muncă. Acesta nu poate să le ia cu sila banii sau dobitoacele…

*

Ţăranul plăteşte atâtea dări, câte voieşte domnia să-i pună; la acestea nu se hotărăşte nici felul şi nici sorocul de plată. Eu i-aş socoti, desigur, pe ţăranii moldoveni că sunt cei mai nenorociţi ţărani din lume, dacă belşugul pământului şi secerişurile bogate nu i-ar scoate din sărăcie aproape fără voia lor.

*

Port radautean Margineni la camp

Mărgineni, la câmp

*

La muncă sunt foarte leneşi şi trândavi; ară puţin, seamănă puţin şi, totuşi, culeg mult. Nu se îngrijesc să dobândească, prin muncă, ceea ce ar putea să aibă, ci se mulţumesc, să adune în jitniţe numai atât cât le trebuie pentru hrana lor, vreme de un an sau, cum au ei obiceiul să zică, „până la pâinea cea nouă”; de aceea, când vine vreun an neroditor sau când o năvălire a vrăjmaşului îi împiedică să secere, sunt în primejdie să moară ele foame.

*

Dacă ţăranul are o vacă sau două, socoteşte că are destulă hrană pentru el şi pentru copiii săi, pentru că unele vaci dau 40 sau cel mai puţin 24 de măsuri de lapte pe zi. Iar dacă vreunul are 20 de stupi de albine, atunci el poate plăti lesne, din venitul lor, dările pentru tot anul. Fără să mai vorbim că fiecare stup roieşte, dacă vremea e după pofta ţăranului, în fiecare an, alţi şapte; şi este de ajuns ca fiecare stup să dea, când se taie, două sau mai multe măsuri de miere, căci fiecare măsură se vinde cu un taler.

*

Cei ce locuiesc în munţi au oi, miere şi poame din belşug; cei de la câmpie au grâu, boi şi cai”[1].

*

Porturi campulungene Razesul Ratu

Răzeşul câmpulungean Raţiu

*

Răzeşii nordului moldav, majoritatea români, alţii rusini, pătrunşi în nobilimea moldavă prin căsătorii, cărora aveau să li se alăture în conservarea identităţii, de-a lungul vremurilor şi, mai ales, începând cu a doua parte a secolului al XVIII-lea, „ungurienii”, adică emigranţii valahi din Transilvania, cu aceeaşi rădăcină în datină şi tradiţie, concretizau cultura rurală românească, o cultură care este, în fapt, răzeşească (nu întâmplător, în urătură şi în colinde şi oraţii se foloseşte simbolica locuţiune, cum numea Eminescu frazeologismele, „boieri mari”), în vreme ce cultura ţărănească a iobagilor este, în fond, o cultură de tip slavon, influenţată de tradiţia primordială băştinaşă, dar insuficient pentru a şi da expresie nouă acelei culturi sau, eventual, pentru a determina apariţia uneia noi.

*

Diferenţele dintre cultura răzeşească şi cea iobăgească (ţărănească, înfăptuită de „vecini” rusini şi ardeleni) avea să fie confirmată, de cărturarii bucovineni, dar în vremi entuziaste, în care deja se practica egalitarismul păgubos pentru răzeşi, care va începe după 1848-1864, şi tocmai de aceea, specificităţile fie trec neobservate, fie sunt ignorate în mod premeditat:

*

D33

Clacă răzeşească

*

„Răzeşul se îmbracă în surduc şi poartă pantaloni de materie cumpărată, se încalţă în ciubote sau papuci în formă mai delicată. La grumaz poartă o basma de matasă şi de culoare deschisă, iară pe cap pălării frumoase, cumpărate din târg. Iarna, poartă cojoc şi manta, dară niciodată suman ţărănesc. Cuşmele răzeşilor sunt mici şi ascuţite; ei sunt cu toţii tunşi, raşi şi cu musteţe răsucite; ici-colea, poartă şi barbă, pieptănată cu mare grijă.

*

Răzeşiţele, cărora li se zic cucoane, se îmbracă în caţaveici de materie întunecată şi blănite cu piei de vulpe, de miel sau căptuşite cu bumbac; rochiile li-s de felurite materii şi colori; în cap au tulpane, testemele, basmale mai totdeauna de culoare neagră.

*

Razesita din Ropcea

Răzeşiţă din Ropcea[2]

*

În casa răzeşului, se află măcar un pat, care-i frumuşel şi bine aşternut; prin cuie, de nu se află dulap de straie, stau acăţate veşmintele de sărbătoare, acoperite cu o pânză albă…

*

Nunţile, la răzeşi, se încep Sâmbăta, seara, cu jocul nunţii, pe când la ţărani se încep vineri, cu cusutul unei cununi de brebenoc pentru mireasă.

*

Port campulungean Miri Pojorata 1876

Miri din Pojorâta, în 1876 – Colecţia Vasile Ursache

*

Port campulungean Miri Pojorata verso

Fotografia cu mirii, pe verso

*

Mireasa răzeşă are, la cununie, în cap, numai o floare de târg ori un văl cu o cununiţă de mirtă, pe când la ţărani mireasa vine cu cununa cea cusută de vineri şi cu multe alte găteli în cap.

*

La ţărani, amândoi tinerii vin, marţi, după cununie, la rugăciunea deslegării, iar la răzeşi vine, la o săptămână, numai mireasa singură.

*

Soti nunta la Iordanesti

Alai de nuntă, la răzeşii din Iordăneşti – Colecţia Dragoş Tochiţă

*

Răzeşii se căsătoresc numai între olaltă, şi niciodată nu se amestecă cu ţărani.

*

La paşti, răzeşii fac ouă împistrite cu tot felul de colori, numindu-le „muncite”, pe când poporul de rând face numai ouă roşe sau roş-alb-galbene.

*

Pasca, la răzeşi, este făcută cu brânză, cu ouă şi cu stafide, şi ei o duc la sfinţit într-o basma mare, pe când ţăranii duc la sfinţit numai un cozonac mai mare, numit pască, apoi mai multe bucăţi de carne friptă, slănină, unt, brânză proaspătă, usturoi şi altele, toate într-o covăţică sau doniţă nouă, cumpărată anume pentru treaba asta.

*

Răzeşul duce la biserică jertfă numai colaci rotunzi, iară ţăranii duc pânicele de secară.

Răzeşii se aşează, în biserică, la locul cel de frunte şi mai înainte…

*

Jocurile şi petrecerile răzeşilor se fac deosebi de ale ţăranilor; ţăranii joacă lângă cârşme, răzeşii în casa unuia dintre ei.

*

Dan Dimitrie

Dimitrie Dan – desen de Radu Bercea

*

Răzeşii lucră numai la răzeşi şi niciodată la ţărani. Ei se duc, unul la altul, la clacă, la prăşit, la arat, la cărat, şi ţăranii încă merg la lucru la ei”[3].

*

**snegurocika** · 12-08-2016, 07:26 AM

Anonimizarea răzeşilor şi deposedarea lor de cultura distinctă, în favoarea descendenţilor foştilor iobagi, „vecini” aduşi în principal din ţinuturi slave ale ţărilor megieşe, avea să înceapă, odată cu pierderea „drepturilor lor”, adică din anul 1848, atunci când a fost abrogată legea de recrutare, care „scutea boierimea şi stăpânii de pământuri întinse de recrutare”[4] (până atunci, „beneficiile legii de recrutare austriece nu se aplicau asupra răzeşilor, ci numai asupra ţăranului”), iar „mazilii fură înrolaţi în categoria ţăranului”, cu o discriminare, totuşi, împotriva răzeşului, din moment ce „legea absolută de recrutare scuteşte cu totul pe fiul unui ţăran, dacă numără (ţăranul) 60 de ani şi posedă 3 fălci de pământ, de datoria serviciului în armată, numai fiul de răzeş este eschis (exclus – n.n.) de la această binefacere ca un afurisit şi blestemat”.

*

Problema egalitarismului păgubos al răzeşimii bucovinene cu ţărănimea, fostă iobagă, a fost luată în discuţie, doar în 1864 şi doar din perspectiva nedreptei înrolări a răzeşilor, de deputatul Covaciu, în „şedinţa a 9-a, sesiunea III, a dietei bucovinene din 31 Martie 1864, pag. 120, şi, apoi, în şedinţa a 18-a, pag. 279 şi 283” (cu stenogramele scrise în limba germană), când „Comitetul s-a consultat serios şi îndelungat asupra acestei întrebări şi s-a încredinţat că, în această privinţă, este necesar un ajutor grabnic, căci comitetul s-a încredinţat, din cercetările făcute mai înainte, că răzeşii şi proprietarii de părţi de moşii sunt puşi, într-adevăr, în urma tuturor străinilor şi veneticilor: căci, pe când Ruteanul, emigrant din Galiţia, şi Germanul, descălecat prin tot locul, reclamă pentru unicul său fiu apărare în contra legii şi o află, într-adevăr, pe când Lipovanul, emigrat din Rusia, bazat pe un privilegiu străin, se retrage de la darea de recruţi, în tot anul, pe când Israelitul, care întrece în agerimea minţii toate naţionalităţile, înţelege a se feri, cu măiestrie, ca un marinar iscusit, de „Scylla şi Charibdis” a oceanului nostru de paragrafe, şi dovedeşte că satisfacerea legii, în toată privinţa, şi totuşi n-a dat nimic, singur Românul, băştinaşul, cu jertfă a ospitalităţii sale, trebuie să poarte toate sarcinile”.

*

Porturi campulungene Batranul Ratiu

Răzeş din Fundu Moldovei, cantorul Raţiu – Colecţia Vasile Ursache

*

Şi astfel, pentru a-şi scăpa feciorul de armată, răzeşul bucovinean avea să compliciteze tacit la deposedarea sa de identitate şi de patrimoniul unei spiritualităţi ancestrale, pe care o păstrase cu sfinţenie, până atunci, devenind, în perspectiva epocii sale şi a epocilor care vor urma, ţăran, până la un apogeu odios al decăderii, cel în care păstrătorul de identitate românească, răzeşul, este considerat, sub numele de „chiabur”, răul absolut al satului românesc şi ucrainean. Odată cu asta, tradiţia primordială degenerează până la a deveni fundamentul unei culturi laice, adesea cu intruziuni bisericeşti dibaci infiltrate (colindele creştine, de pildă, sunt opere culte, de inspiraţie melodică rurală, infiltrate în cultura tradiţională prin intermediul preoţilor şi al cantorilor bisericeşti, iniţial sub denumirea de „vifleimuri şi cântece de stea”).

*

Odată cu decăderea răzeşilor, prin includerea lor în ţărănime, deci şi prin pierderea de prestigiu zonal, avea să înceapă, de fapt, şi rutenizarea sau românizarea locuitorilor satelor, răzeşi şi ţărani, din zone distincte ale nordului moldav, o rutenizare sau o românizare impusă nu de politic, ci de realităţile economice (ca argument, se poate folosi şi petiţia pentru învăţământ în limba română a ucrainenilor şi huţulilor din Breaza, „toţi Ruşii, fără deosebire”, care susţineau „că au neapărată trebuinţă de” cunoaşterea limbii române, „căci îs încunjuraţi, din toate părţile, numai de Români şi, încotro se mişcă, numai tot cu ei (Românii) vin în atingere. Oraşul cel mai apropiat îi Câmpulungul şi, acolo, nu poţi nimică începe fără limba română. Pân’ la Câmpulung, însă – de Putila nu mai amintim, căci îi mult mai depărtată şi nu mai merge nime la ea, pentru că ne-am prea hrănit de cămătari – avem de trecut prin Fundul-Moldovei şi Pojorâta, tot numai sate curat româneşti. Oamenii noştri îs, mai departe, mai că de-a rândul, lucrători la lemn şi, ca atari, vin încă numai cu Românii în atingere. Şi, în fine, nici în Breaza, chiar când ne-am pune de gând să nu ieşim niciodată din sat, nu putem trăi fără limba română, căci aici au moşii întinse” numai românii câmpulungeni, care „cea mai mare parte din an, petrec ei pe aici şi ai noştri trebuie, ori de vreau, ori de nu vreau, să înveţe româneşte… Nu vă mai temeţi atâta că ne romanizăm, căci nu ne mai romanizează nime, ba, din contră, mulţi dintre români s-au rusificat”[5], datorită vieţii într-o comunitate rurală complexă).

*

C1

Porturi naţionale din Bucovina – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

*

Existenţa celor două culturi rurale distincte, una răzeşească, deci tradiţional românească şi, parţial, ucraineană, şi alta ţărănească, deci de tip slavon şi, parţial ardelenească, justifică relatările contradictorii, contemporane începuturilor Bucovinei istorice, despre realităţile rurale ale acelor vremi.

*

Port campulunean 2 Gioco Valach

Gioco Valach, răzeş din Breaza – Colecţia Vasile Ursache

*

Cultura răzeşească îşi află şi astăzi, dar numai în sate din regiunea Cernăuţi, nu şi în cele din judeţul Suceava, reprezentări exponenţiale, care ţin de o încrâncenată tradiţie. La Bănila Moldovenească, de pildă, doar familiile de răzeşi Loghin, Trufin, Faliboga, Cipega, Ureche, Tonenchi („Subţirelu”, în româneşte) îşi mai păstrează limba, în toată structura ei sănătoasă, lor alăturându-li-se, din cătunul Hoiniceni, familia răzeşească întemeietoare a cătunului, Hoinic.

*

În Igeşti, sat răzeşesc renumit („surtucarii”), îşi păstrează identitatea răzeşească familiile Loghin, Semaca („Şeptilici”, în română, descendenţi ai finanţatorului mănăstirii Dragomirnei), Bejan, Rei (sau Ray, şi cu rădăcini germane), Onciul, Lupaşcu, Ionaşcu, Vlad, cealaltă ramură – Vlad-Sabie, Frunză, descendenţi de mari boieri, ca şi urmaşii mazilului Reus, pe cale să se stingă în mod natural.

*

La Stăneşti, există familiile răzeşeşti Posteucă şi Zegrea, iar la Broscăuţii Vechi, familiile Dudan, inclusiv în varianta Dovgani, dar cu aceeaşi identitate moştenită şi asumată.

*

C13

Doi munteni cu desagi – tablou de Eugen Maximovici (1857-1926)

*

Pe de o parte, în domeniul care ne interesează deocamdată, cel al aşezărilor şi al arhitecturii rurale, existau, în anii 1774-1777, sate cu locuinţele „cel mai adesea răzleţe, iar casele sunt atât de prost clădite şi de mici, încât într-însele nu găseşti, în afara unei odăi mici sau, mai degrabă, a unei afumători, alăturate unui antreu, decât arareori o cameră şi foarte rar alt loc de culcare. De cele mai multe ori, aceste cocioabe sunt neîngrădite şi nu sunt prevăzute nici cu şoproane sau grajduri sau alte clădiri gospodăreşti”[6], deci aşezări ţărăneşti ale iobagilor, cu case „colibe mici şi împrăştiate care pe unde, cele mai adeseori lipsite de grădină şi curte… dar cauza acestui fel de comportament este îndoiala sa dacă va putea păstra, în anul următor, mica sa colibă, care, după spusa lui, nu-l costă nimic, sau va trebui să se mute în altă parte”[7], cu animalele sale, singura lui proprietate, urmând să-şi facă o altă colibă, pe altă moşie, unde atitudinea proprietarului poate fi mai benevolă.

*

Pe de altă parte, în Bucovina aceloraşi vremi, existau şi „răzeşi, care, pe ici şi acolo, sunt sate întregi… pe teritoriul lor, lat de 5 coţi, ei sunt mai mândri decât aiurea un domn al unei provincii întregi”, dar în casa răzeşului „este simplu, dar foarte curat; patul său e un prichici şi mâncarea sa, mai ales cucuruz, pâine ori mămăligă; dar cu totul uscată nu o mănâncă niciodată; şi cel mai sărac dintre ei are, totdeauna, ceva pe lângă ea: lapte, brânză, carne de berbece etc.”[8], casa aceasta simplă fiind, în fond, tradiţionala casă moldovenească, identificată, la o primă vedere, prin acoperişul în patru ape, preluat de la armenii urbani, şi prin prispă (un mult mai economicos şi lenevos pridvor şi verandă armeneşti), dar ea fiind, în fond, un edificiu ritualic, „cort al lui Dumnezeu”, durat pe un sacrificiu mai mult sau mai puţin simbolic (de la o vietate, la umbra unui om).

*
*
2. Portul popular

*

Port campulungean fata Fundu Moldovei interbelic

Fată din Fundu Moldovei – Colecţia Vasile Ursache

*

Adevărată artă populară, cereaţie obştească rurală de necontestat, portul popular al românilor şi al ucrainenilor din regiunea Cernăuţi şi din judeţul Suceava, ca şi folclorul în întregul lui, sunt la fel de asemănătoare şi de deosebite precum costumele românilor bucovineni faţă de costumele românilor maramureşeni, ardeleni, bănăţeni, olteni sau munteni. Diferă, uneori, croiul, aşa cum diferă şi de la sat la sat (de pildă, cele trei tipuri de bundiţe de pe Sireţel), diferă şi modelele, cu motive preponderent dreptliniare la români şi cu motive preponderent florale la huţani şi la ucraineni, cu o cromatică „sculpturală”, la huţani, şi cu una pastelată, la ucraineni, picturală, cu alb, negru roşu, la români, dar „chiar cercetătorii artei noastre populare ne spun că geometrismul dreptliniar al ornamentelor populare are o continuitate de-a lungul secolelor, care înapoi, în timp, ne-ar duce până în mileniul doi sau trei înainte de era noastră. Acest geometrism este de aproape înrudit cu acela al culturii preistorice de tip Halldstatt”[1].

*

Costumul ruralităţii europene antice, abandonat de timpuriu în Europa la fel de timpuriu istoricizată, port din care descind şi costumul popular al românilor, dar cel şi al ucrainenilor din întregul areal vestic al Ucrainei, are o poveste interesantă şi incitantă, o poveste care poate fi recuperată, ciob cu ciob, din mărturisirile vechi ale popoarelor mărturisitoare.

*

Chiar dacă exagerează mitic, autorii antici vehiculează numele unor şefi de triburi din largul areal al populaţiilor boreale (Rudolf Steiner confirmă că doar două rase-rădăcină sunt acceptate de scrierile filosofice, polară şi hyperboreană), cu rol de protopărinţi, care împrumută sau nu numele lor unor triburi. Adrian susţine că părintele tracilor ar fi fost Doloncos, fiul lui Cronos, care ar fi avut multe neveste şi, drept consecinţă, foarte mulţi copii. Herodian stabileşte în Scythes şi Agathyrsos, doi dintre feciorii lui Hercules, pe protopărinţii sciţilor şi ai agatârşilor, deci strămoşii slavilor şi ai populaţiilor dacice.

*

C4

Pentelei Ungurian, un om de 105 ani din Iacobeni – acuarelă de Franz Jaschke (1775-1842)

*

Descendenţa din Cronos (Saturn), deci din Moş Timp, trăită nostalgic de mai toţi poeţii latini, dar şi de Hesiod, care, în „Teogonia”, vorbeşte de „generaţia de aur”, cea de dinainte ca prima toporişcă aruncată de mâna unui om să ucidă un alt om („La Voluspa”), este descendenţa de dinainte de constituirea structurilor (oraşele-cetate) primei statalităţi europene, cea elină, după migrarea spre sud a polarilor ionieni, care au de înfruntat, în drumul lor, populaţia agrară a civilizaţiei hyperboreice, cea numită de arheologii români cucuteniană. Păstorii ionieni vor întemeia state, ca produse sociale, istorice şi civilizatorii ale oraşelor-cetate. Oraşul, precum într-un poem al lui Constantin Berariu, este aidoma unui cuţit înfipt în identitatea spirituală a locurilor.

*
Facai din Crasna

Flăcăi din Crasna – Colecţia Dragoş Tochiţă

*

O superbă şi esenţializată istorie a începuturilor civilizaţiei europene, „De Natura rerum”, datorată lui Titus Lucretius Carus (97-58 î.H.), marchează reperele evolutive ale civilizaţiei pe continentul european: „Şi tot natura, urzitoarea lumii, / Ce-a arătat întâi şi-ntâi la oameni / Cum pot sădi şi altoi copacii, / Deoarece seminţele şi ghinda / Căzând pe jos, pe sub copaci, puzderie / De pui dădeau, la timpul lor, din ele, / Şi oamenii s-au apucat atunce / Să-nfigă-n ramuri tinere mlădiţe, / Butaşii noi în ţarină să-i îngroape, / Apoi, pe ogoraşul lor cel dulce, / Ei au cercat şi alte, alte roduri, / Şi au văzut îndată că pământul / Îşi îmblânzeşte roada pădureaţă, / Dacă-l răsfeţi şi-i porţi cu drag de grijă. / Din zi în zi, ei tot mai mult siliră / Pădurea să se tragă mai la munte, / Lăsând în vale locul cel de hrană, / Pentru ca ei, pe câmpuri şi pe dealuri, / Să aibă pajişti, iazuri şi grâneţe”[2].

*

Atmosfera aceasta este, în fond, cea hyperboreică, pelasgă, tracică, getică, dacică, scitică, valahă şi slavă, pe care o regăsim, de-a lungul vremii, în descrierile reprezentanţilor neamurilor mărturisitoare: „Ei trăiesc pe creştetele munţilor, departe de orice civilizaţie şi, de aceea, erau mai sălbatici… Ei nu erau obişnuiţi să asculte nici măcar de regi, decât atunci când doreau… Aveau oricând curajul necesar pentru libertate sau moarte” (Tacitus, Istorii). „Apoi oile nu numai că-i satură prin belşugul brânzei şi al laptelui… iar unor neamuri lipsite de grâu le procură toată hrana, de aceea cei mai mulţi dintre nomazi şi dintre geţi se numeau băutori de lapte” (Columella, Despre agricultură).

*

Şi pe teritoriul ţării noastre existau, şi în vechime, două culturi ocupaţionale, cele menţionate de Iorga, a păstorilor şi a agricultorilor (despre cea de-a treia cultură, cea pe nedrept ignorată, a meşteşugarilor, vom vorbi în capitolul următor).

*

Păstorii ocupau munţii, coborând, precum în „Urătură”, în văile largi- „luncile Soarelui”, pentru a ara, semăna şi, la vremea potrivită, pentru a recolta.

*

C14

Cioban din Carpaţi

*

Agricultorii ocupau şesurile şi dealurile domoale, devenind, încetul cu încetul, victimele organizărilor statale, ocazionale sau de durată, inclusiv prin contactul cu civilizaţia, în dezvoltare şi, în egală măsură, în decădere.

*

D25 A

Stână românească – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

*

Păstorii trăiau izolaţi, iar datina, obiceiul şi tradiţia se conservă la ei mult mai bine şi mai durabil. În fond, adevăraţii hyperborei, descrişi de Pliniu cel Bătrân, dar şi de ceilalţi autori vechi, sunt ei, muntenii (inclusiv huţulii, cu statutul lor de „enigmă etnologică”), chiar şi în zilele de astăzi. Ei aveau să şi conserve, subconştient, memoria neamului pelasg, din care şi ei se trag, prin dreptul obştesc şi prin numele de valahi, pe care le păstrează aproape intacte, pe creştetele munţilor, din Balcani şi până în Moravia, ba până şi la văile Rhinului. Iar odată cu numele, muntenii, făcând „să nu-nceteze / cântarea păstorească niciodată”, păstrează şi vestimentaţia pelasgilor, şi zestrea de simboluri, cunoscută, după desacralizare, sub numele de artizanat. În fond, în izolarea „lângă cer”, departe de bunele şi relele civilizaţiei dinamice, muntenii au o superioritate metafizică, moştenită de la legendarii „Blajini” şi încredinţată, pe cale orală („legile se cântau, ca să nu se uite”, ne încredinţa Aristotel), drept sistem de valori al acelor comunităţi izolate: „Minuni de-aceste şi poveşti mai spun ei, / Ţăranii, ca să nu cumva să credem / Că ei trăiesc în locuri părăsite / Chiar şi de zei: de-aceea spun atâtea! / Sau poate că şi altceva-i îndeamnă: / Tot omu-i doritor s-asculte basme!”[3].

*

Port radautean Fete din Marginea

Fete din Marginea

*

Mărturiile scrise şi iconografice ignoră îmbrăcămintea purtată de populaţiile europene agrare şi păstoreşti, fie şi din considerentul că relatările istorice scrise sau iconografice au de glorificat „ale luptelor valuri”, prin care „se smulgeau şi ogoare şi vite” (Lucreţius), în eforturile nesăbuite ale omenirii de a fi aidoma zeilor pe care i-a născocit. Zei şi semizei care, precum în „Iliada” lui Homer, încă nu au renunţat la toate ocupaţiile străvechi, prinţesele „pânză ţesând la război” [4], în vreme ce Atena „de pe sine desprinde / dalbul ei strai împestrit şi cu mâna-i ţesut de ea însăşi”[5].

*

În literatura elină, referirile la îmbrăcămintea de fiecare zi sunt rare şi ocazionale. Homer are o întreagă gamă de epitete elogioase la adresa fiecărei populaţii sau trib care intră în război („dumnezeieştii pelasgi”, de pildă, din versul 415 al Cântecului X), dar ignoră vestimentaţia, probabil pentru faptul că, în linii mari, era aceeaşi. În fond, fiecare bărbat, se îmbrăca, înainte de a porni la luptă, aidoma lui moş Nestor: „Asta zicându-i, moş Nestor îşi pune cămaşa pe dânsul, / Leagă pe dalbe picioare mândreţe de tălpi şi îndoaie / Haina deasupra-i cu sponci: mantaua cea porfirie, / Largă, miţoasă, ţesută-ndoit”[6].

*

Războinicii mai purtau, pe sub coif, „o căciulă din blană de taur, / cuşmă ce apără capul voinicilor”[7] sau „cuşma din piele de dihor”, iar în locul mantalei ţesute, „cojocul de lup”[8].

*

Îmbrăcămintea femeii, lucrată de ea însăşi, şi pusă peste cămaşă, este aceeaşi de milenii: „Pune pe umăr şi-o haină măiastră, ţesută de însăşi / Palas Atena cu mult meşteşug şi cu multe podoabe; / Haina şi-o-ncheie la sânu-i cu sponci lucitoare de aur, / Mijlocu-ncinge sub brâu dichisit”[9], iar „Capul şi-acopere apoi a zeiţelor frunte cu vălul / Mândru ţesut de curând şi alb ca lumina de soare”[10].

*

La bătălie participă şi oameni veniţi „tocmai de la capătul pământului”, de dincolo de „Ocheanos, al zeilor tată, şi-a mamei lor Tethys”, oameni veniţi „peste-nălţimile munţilor plini de ninsoare, din plaiul / tracilor, buni călăreţi”[11], dar Homer nu descrie îmbrăcămintea lor, ci virtutea luptătorilor dintr-un trib sau altul. În schimb, povesteşte pe larg despre meşteşuguri, inclusiv despre cel al tăbăcirii pieilor: „un tăbăcar dând calfelor sale să-ntindă / Blana cea mare de bou, care fusese muiată-n unsoare, / Dânşii, primind-o, fac roată-mprejur şi o trag de se-ntinde, / Şi umezeala se duce pe loc şi răzbeşte grăsimea / Dacă trag pielea mai mulţi, de rămâne cu totul destinsă” [12].

*

Nu lipsesc din descrierile lui Homer nici detaliile muncii într-o fierărie, nici nunta ţărănească, la care „cântec de nuntă răsună / tare, la horă se prind jucăuşii”, nici procesul pentru răscumpărarea capului, conform dreptului pelasg, nici aratul încrucişat al ogorului, secerişul şi coacerea pâinii (toate aidoma descrierii din „Pluguşor”), nici culesul viei şi prelucrarea mustului, nici păstoritul şi vânătoare, nici hora ţărănească.

*

Port radautean Margineni la joc

Horă, la Marginea

*

La horă, o horă precum cea făcută, cândva, de „vestitul Dedal”, în cinstea Ariadnei, la Cnosos, „tineri acolo şi fete bogate în boi o mulţime / joacă-mpreună în cerc şi cu mâinile prinse deolaltă. / Fetele toate au gingaşe rochii de in şi flăcăii / bine ţesute veşminte ce scânteie blând ca oleiul; / ele au conciuri pe cap, frumoasă podoabă de aur, / dânşii au săbii de aur la chingă de-argint atârnate, / joacă ei toţi. Şi aici-ndemânatici şi iute s-avântă / hora-nvârtind ca o roată de-o-ncearcă cu mâna-i / meşter olarul, aici în şiraguri se saltă-mpotrivă. / Lumea-ndesită înconjură hora cea plină de farmec / şi se desfată privind. De zei luminat cântăreţul / zice din liră-ntrei ei. Şi-n vreme ce cântecul sună, / se-nvârtesc doi ghiduşi, se dau tumba în mijlocul gloatei”[13].

*

Peste mai bine de două milenii, „hora lui Homer” nu se mai regăseşte decât în cuprinsul munţilor de dincolo de „Ocheanos, al zeilor tată”, iar Dimitrie Cantemir, care cunoştea bine şi spaţiul cultural european, dar şi cel balcanic, avea să scrie că „jocurile sunt la moldoveni cu totul altfel decât la celelalte neamuri. Ei nu joacă doi sau patru inşi laolaltă, ca la franţuji şi leşi, ci mai mulţi roată sau într-un şir lung. Altminteri ei nu joacă prea lesne decât la nunţi. Când se prind unul de altul de mână şi joacă roată, mergând de la dreapta spre stânga cu aceiaşi paşi potriviţi, atunci zic că joacă hora”[14]. Jocurile de doi, de patru şi de şase aveau să apară abia după 1848, odată cu recrutările voluntare („Werbung”, din care derivă cuvântul „berbunc-berbuncă”), când în iarmaroace şi piese „se auzea cântând muzica, iar lumea năvălea ca la o comedie într-acolo. În mijlocul pieţei se afla masa ofiţerului „Bărbuncului”, cu o condică lângă dânsul şi cu o lădiţă plină de bani; mai jos se afla o ladă mare, cu chipie ostăşeşti. Prinprejur juca o roată din cei mai frumoşi şi voinici soldaţi minunate jocuri de prin ţări străine şi lăudau viaţa din tabără; nu lipseau nici vivandiere frumoase, care închinau cu plosca plină de vin la toţi voluntarii recrutaţi şi se sărutau cu dânşii. Lumea se ferea de Bărbunc ca de foc, dar, totuşi, erau unii care cădeau în capcană, căci inimă de piatră să fi avut şi tot nu te-ai fi stăpânit, când vedeai cum cătanele luau la joc şi cele mai frumoase fete din împrejurime, ca să atragă feciori. Iar mulţi dintre aceştia aveau drăguţe şi nu puteau suferi ca ele să joace cu cătanele străine, de aceea se prindeau şi ei în joc, lângă dânsele”[15].

*

D24

Sâmbra plugului – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

*

Moştenirea datinilor iniţiale ale populaţiilor europene, pe atunci înrudite prin descendenţa din aceiaşi strămoşi, dar şi prin practicarea aceloraşi ocupaţii (păstoritul, agricultura, ţesutul pânzei, tăbăcitul pieilor, morăritul, fierăria, cioplitul lemnului şi a pietrei), înseamnă şi moştenirea îmbrăcămintei arhaice (opincile, cojocul şi căciula, de la legendarul Pelasg; ţesăturile, din practica „zeiască” a femeilor), cea de dinainte de epoca fierului, când s-a renunţat la uneltele vechi, „coasa de bronz, de-acum căzând în ruşine”[16]. Timpurile acelea, regretate cu nostalgie de Horaţius („Fericit e acela ce pilda strămoşilor urmează”[17]), când „fericit trăia romanul sub domnia lui Saturn” [18], când „avea agricultorul numai din turmă / şi vasele din casă, şi cupa de băut”[19], sunt căutate de poeţii latini şi în ruralitatea italică, dar şi la populaţiile din nordul Dunării: „O viaţă mai bună duc sciţii din stepă… / la fel şi geţii cei aspri / cărora pământul nehotărnicit / le dă roade şi cereale libere. / Nu le place să cultive acelaşi ogor mai mult de un an, / iar după ce au împlinit toate muncile, alţii, care le urmează, / în aceleaşi condiţii le iau locul”[20].

*

Ca şi „dacii cei aspri şi sciţii rătăcitori”[21], aspri din cauza gerului, în Italia lui Publius Vergilius Maro (70-19, î.H.), „Pe plugar doar frigul iernii îl dedă odihnei. Numai / Iarna, de-obicei, ţăranii se pot bucura de câte / Au fost strâns şi pun la cale, veseli, praznice-ntre dânşii. / Iarna-i vreme de petreceri şi-orice grijă risipeşte”[22].

*

Port campulungean 3 Soti Fundu Moldovei

Tineri soţi din Fundu Moldovei – Colecţia Vasile Ursachi

*

Acelaşi Vergilius spune despre populaţiile din Carpaţi că „locuitorii petrec în joc lunga noapte de iarnă” şi „îşi duc viaţa liniştită şi sigură în bordeie săpate adânc în pământ”. Dar, la fel ca „dacii cei aspri”, şi „ţăranii cei aspri, în cojoc” din vechea Romă, cei care „strângeau la adunare pe cetăţeni cu un bucium”[23], sunt „preafericiţi” în universul tradiţiilor strămoşeşti şi „nu-şi boiesc albeaţa lânii cu asirianul purpur”[24].

*

„Iarna, în ţara geţilor”, povesteşte nefericitul Publiuc Ovidius Naso (48 î.H.-17 d.H), cel exilat „Cu barbarii din Tomis”, „chiar dacă nu te-ai teme, te-ai îngrozi văzându-i / cu chica lor cea lungă şi îmbrăcaţi în piei”; „Atunci, de frig, barbarii îşi pun pe ei cojoace, / Îşi pun iţari: nu-şi lasă decât obrazul gol; / Iar ţurţurii de gheaţă le zuruie în plete, / De alba promoroacă scânteie barba lor”.

*

D1

*

Naşterea, la români – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

*

Dovadă că, în epoca aceea tribală, când pământurile nu erau îngrădite şi când omul nu era asuprit şi învrăjbit de statalităţi şi de religii diversificate prin regionalizări („Să nu cumva să crezi că tu acuma / îmbrăţişezi o impie doctrină / şi mergi pe drumul crimei. Dimpotrivă, / Religia a fost aceea care / Urzi nelegiuiri şi fapte impii”[25]), exista, cum ar zice Mircea Eliade, un ecumen ocupaţional, spiritual şi, indirect, vestimentar, păstrat ca atare de cea mai conservatoare populaţie europeană: păstorii pelasgi, cei risipiţi prin munţii Europei şi cărora avea să li se spună, peste milenii, vlahi, pentru că, aşa cum spun ei, se trag din legendarul Flaccus, care nu este nimeni altul decât moş-strămoşul Pelasg, a cărui memorie a fost păstrată, ca şi ocupaţiile, ca şi datinile, ca şi îmbrăcămintea, cu o subconştientă, dar benefică detaşare.

*

Foamea de dacism a început târziu şi, tocmai de aceea, cumplit de exaltat. „Într-adevăr, din secolul al XVI-lea tema centrală a istoriografiei române a fost şi principalul motiv al orgoliului naţional: descendenţa latină. Roma şi ideea latinităţii ocupă primul loc în formarea culturii româneşti. Abia la mijlocul secolului trecut s-au „redescoperit” dacii prin studiul curajos în care Haşdeu se întreabă dacă acest popor a dispărut realmente”[26].

*

D2

Chemarea la nuntă, la români – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

*

„Orgoliul naţional”, cultivat admirabil (era o necesitate) de vechii cronicari, de Şcoala Ardeleană, ba chiar şi de Gheorghe Asachi, care izbuteşte performanţa de a reboteza, pe la 1890, muntele Soarelui, Pionul sau Peonul, în care există, sub formă de vârfuri, prototipul celor trei tipuri de piramide egiptene (drepte, în trepte şi strâmbe), drept Ceahlău (mai are Asachi nişte invenţii anihilatoare de identitate: BaBa, numele cuplului de moş-strămoşi, se desacralizează; Troian, ca pion sau peon, deci troian balcanic, devine Traian, iar nevasta lui „d’ochioşică”, adică brunetă, devine Baba Dochia), orgoliul naţional, deci, ne agaţă, ne înlănţuieşte pe clipă, spulberând moştenirea reală şi semnificaţia ei, în favoarea unui lustru civilizatoriu. Prin latinism, noi am încercat o rupere de „epitetele-clişeu („îmbrăcaţi în blănuri”, „păroşi”, „pletoşi” etc.), care trec de la geţi şi sciţi la goţi”[27], dar am abandonat semnificaţiile şi patrimoniul folk-religiilor care supravieţuiau prin datinile, tradiţiile şi obiceiurile noastre, toate dibaci disimulate în cultura creştină a românilor. E drept că am păstrat „coloanele vieţii”, „Mioriţa”, „Meşterul Manole” , Colindele, oraţiile şi descântecele, ca adeziuni subconştiente („câmpuri stilistice”, cum le numea Lucian Blaga) la „straturile de cultură mai arhaice decât cele reprezentate, de exemplu, de mitologiile „clasice” greacă şi romană”[28], deşi „adeziunea unui popor la unul sau la altul dintre scenariile mitice, la una sau alta dintre imaginile exemplare, spune mai multe despre sufletul lui profund decât un mare număr de întâmplări istorice”[29]. Dar în cele trei dimensiuni ale identităţii noastre („Mioriţa”, „Meşterul Manole” şi Colindele sau, mai exact, celelalte colinde, pentru că şi „Mioriţa”, şi „Meşterul Manole” au fost, iniţial, colinde), referirile la esenţa socială a preistoriei (miturile fiind însăşi preistoria, în esenţa ei), satul, lipsesc aproape cu desăvârşire. În fond, satul este o „matrice stilistică” (Blaga), veşnică şi inalienabilă, cu structuri conservate cu mare fidelitate (construcţia caselor, veşmintele, ritualurile ocupaţionale), în baza unor notorietăţi ancestrale („perspectivele epocii”, cum le-a numit Lucian Blaga), despre care nu mai este nimic de spus, precum în cazul nostalgiei vremii regelui Cronos, la latini, ştiut fiind faptul că, odată cu imperiul roman, satul occidental se istoricizează şi, deşi reprezintă o istorie întârziată, nu mai are nimic din preistorie. „Satul românesc este, în esenţă, preistoric”[30], pentru că „satul românesc şi-a însuşit multe din motivele ce constituiesc patrimoniul marii culturi bizantine, care era istorie în sensul deplin al cuvântului; dar cultura aceasta istorică a fost asimilată stilului preistoric al satelor”[31]. În satul românesc din Bucovina, populat cu români şi ucraineni, se constată, de-a lungul ultimelor veacuri şi chiar şi în ziua de azi, „rezistenţa, continuarea preistoriei şi contemporaneitatea ei cu istoria”[32], drept coordonate ale „răspântiei” şi „conservatorismului” de care vorbea Mircea Eliade, cu efectul paradoxal că „înrâuririle de tot soiul au trecut, necurmat, din istoria ce avea loc în regiunea noastră, asupra vieţii de sat, dar toate au fost potrivite unor moduri preistorice”[33].

*

C16

Ţărani, la han – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

*

Pentru noi, est-europenii, mitologia este destinul popoarelor noastre (slavii au păstrat, din perspectiva lor ocupaţională, părţi complementare ale aceloraşi mituri), simbolizat de „mândrul ciobănaş, / din fluier doinaş” (Meşterul Manole), de „măicuţă bătrână / cu brâul de lână”, de „soţioara lui, / floarea câmpului”, deci de grafii simbolice ale însemnelor cosmogonice, respectiv Luceafărul, Pământul şi Luna. Singurul element de vestimentaţie, brâul purtat de „măicuţa bătrână” (Pământul, Mama Natură), are şi el o semnificaţie aparte, delimitând corpul fizic de corpul astral.

*

Cele două colinde ale preistoriei, ale duratei noastre în preistorie, „Mioriţa” (publicată, pentru prima dată, de Vasile Alecsandri, la Cernăuţi, în gazeta „Bucovina”, Anul III, 1850, nr. 11, pp. 51, 52) şi „Meşterul Manole”, nu „operează” cu vremelnicie ci, tridimensional, cu infinit, ceea ce nu este cazul şi în celelalte colinde care s-au mai păstrat, multe dintre ele asimilatoare de „înrâurinţe” creştine sau istorice şi, de aceea, operând cu durate şi cu tipologii ale duratei, dar pe fondul unor „câmpuri stilistice” (Blaga) neafectate.

*

În colindele „înrâurite” pătrund, drept mărturii, inclusiv despre port, şi elementele vremelniciei, „cu nouă ciobani / şi vătaful zece, / toţi au căciuli creţe / de pui de mistreţe”[34], în astfel de „înrâuriri”, „bine-i junele gătat / cu o haină de granat, / cu trei pene-n comănac”[35], iar noi, cei aflaţi „la răspântii”, veşnic „cu jăraticul ţinut sub spuză”[36] şi, uneori, ademeniţi de istorie, ripostăm cu „orgoliul” preistoriei: „se-mbrăcau după putinţă, / în cojoc, iţari, catrinţă; / în opinci purtau obiele, / nu ca azi, cizme de piele” (Pluguşor cules de Vasilică Nisioi de la Victor Opincă).

*

D28

Sânziene, la Suceava – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

*

Orgoliul strămoşesc, orgoliul portului şi al obiceiurilor, se substituie orgoliului preistoric, în condiţiile în care românul, rupt iniţiatic de mit, dar nu şi subconştient, trăieşte sub „teroarea istoriei”[37] drama propriei sale înstrăinări. Preistoria devine, în astfel de condiţii, doar o fudulire, o lustruire exterioară, o rupere de matricea stilistică prin atât de rarul, dar disperatul ţipăt al înstrăinării „de la daci, de la romani”. Românul, fără a se mărturisi pe sine nici măcar în celelalte cântece ancestrale, oraţiile de nuntă, în care el, românul, este „fiu de împărat” (fiu al Împăratului Ceresc, desigur, deci creştin preistoricizat), se mândreşte „cu cuşmuţă brumărie, / cu cunună argintie”, cuşma sau căciula simbolizând muntele („Tinere, ţine căciula cu evlavie, în acelaşi timp căciula te înalţă, te saltă acolo”, se spune în „Jurământul tinerilor Blaki” din „Rohonczy Codex”, pg. 5), dar şi maturitatea („Să trăieşti cu plăcere primăvara maturităţii, să fiţi uniţi căciulei, luptaţi pentru căciulă”, pg. 7).

*

Soti Tereblecea 1

Miri din Tereblecea – Colecţia Dragoş Tochiţă

*

În oraţiile de nuntă, în care mirii sunt sori, deci aştri cereşti, în tentativa logodnei cosmice, sunt menţionate doar „etapele” vestimentaţiei femeii, care coboară de pe cer, odată cu măritişul, pierzând statutul cosmic, precum în oraţia bucovineană din 1882: „Mărioară, fătul meu, / nu-ţi mai pare ţie rău / După portişorul tău, / Portişor de copiliţă, / Călcând, creşte tămâiţă, / Portişor de fată mare, / Unde calci, iarba răsare”.

*

Decosmicizarea femeii începe, precum într-un cântec bucovinean din 1881, prin dragoste, acea dragoste care poate aminti de mitul androginului, deşi mitul real al androginului se referă la desluşit şi nedesluşit, la etern şi vremelnic, în tentativa desluşitului vremelnic de a-şi regăsi eternitatea în cosmicitatea nedesluşitului: „De ţi-i greu, bade, cu mine, / fă-mă brâu pe lângă tine, / de ţi-i greu de brâul meu, / fă-mă lumină de său / şi mă pune-n sânul tău”.

*

În creaţia populară cu încărcătură iniţiatică, elementele vremelniciei, inclusiv cele ale portului, lipsesc, ele fiind prezente doar în satirele populare de mai târziu, din perioada convieţuirii preistoriei subconştiente cu un început de istorie la fel de subconştient trăit. La horă, deci într-un sacru ritual preistoric, fata urâtă, dar bogată, încearcă să se impună („în ungherele tainice ale fiinţei sale, orice făptură omenească se vrea centrul existenţei”, spunea Blaga, în pg. 176 a operei citate) prin vestimentaţie cu dichis făcută, „cu cămeşa cea mai mândră, / ce-i cusută de-o vecină / pentr-un căuş de făină / şi-o felie de slănină; / ba i-o dat curechi şi moare / să-i facă şi „pui” la poale, / şi cu hrişcă şi cârnat / i-o-ncreţi-o la grumaz”, cum se cânta, la Marginea, şi după anul 1900.

*

C15

Ţărani români – Anatole de Demidoff (1813-1870)

*

Neam nemărturisitor fiind, neam fără memorie (la noi lipseşte chiar şi „mumificarea sonoră”, cum zicea Blaga, prin memoria numelor străbunilor), trăind după regula lui „aşa am apucat”, noi, românii, nu putem afla mai nimic despre trecutul nostru, deci nici despre veşmântul ancestral, pe care îl purtăm cu atâta mândrie, datorită unei „lenevii spirituale” incredibile, dar definită ca atare, pentru prima dată, de Dimitrie Cantemir, în „Descrierea Moldovei”, prototip al monografiei româneşti, dar în care nu se scrie nici un rând despre portul românilor, ci doar despre obiceiuri şi superstiţii, şi asta, fără îndoială, în cazul unui filosof precum Cantemir, din simplul motiv că portul moldovenilor făcea parte din ansamblul acela de obiceiuri şi de superstiţii, din matricea stilistică a preistoriei europene. Tocmai de asta, în creaţia lirică populară nu sunt menţionaţi dacii, ci doar uriaşii, novacii (Ostrea Novac Jidovul, numit de greci Sesostris, adică Osiris), deci populaţiile din care, după mărturia lui Orfeu sau a lui Proclos din Lycia, se trag „oameni şi zei”.

*

Satul românesc a fost şi este preistorie, iar patrimoniul lui mitologic, inclusiv costumul popular, aparţin moş-strămoşilor tuturor popoarelor europene, „omului pelasg”, cum îl numise L. Klages pe omul preistoric, reţinând, desigur, că „în faza aurorară a omenirii”[38], consideraţiile lui Schelling rămân caracterizante, adică „timpul preistoric s-ar caracteriza prin procese specifice, adânci şi lăuntrice, aparţinând conştiinţei umane”, mitul fiind apanaj al preistoriei ca „fapt primar”, ca tendinţă nemărturisită de „uzurpare a Marelui Anonim” prin „încercările omeneşti de a organiza viaţa individuală şi socială pe pământ, potrivit unei viziuni absolute”. Iar vestimentaţia satisfăcea, în contextul unor astfel de încercări uzurpatoare, şi necesităţi de viaţă socială, în context geografic („existenţa omului în orizontul lumii date şi în vederea conservării sale”), dar şi nevoia de a sugestiona „felul specific de a exista în orizontul misterului şi pentru relevare” [39] al populaţiilor europene străvechi (şi nu numai). Tocmai de aceea, aşa cum povăţuia acelaşi Lucian Blaga, „nu e prea recomandabil, când încercăm să examinăm şi să definim mentalitatea popoarelor sau spiritul unei anumite culturi, să pornim la drum cu noţiuni prea condiţionate de perspectivele epocii noastre”[40].

*

Porturi campulungene Slujba la cimitir Fundu Moldovei

Slujbă de pomenire, la Fundu Moldovei – Colecţia Vasile Ursache

*

Fără îndoială că scurtele perioade istorice din povestea veche a acestor pământuri ale noastre, cele ale statalităţilor geto-dacice („Cale victorioasă, calea geţilor”, „Strigăt de şoim luptător să brăzdeze pentru Dacia ta!”, se spunea în jurământul tinerilor Blaki, după anul 1015), au lăsat semne, odată cu asimilarea lor în matricea slilistică preistorică, dar dacismul nu însemna o identitate naţională, în sensul celei convenite astăzi, ci una istoricizantă, prin care populaţiile atentau la istorie, dacismul fiind regăsit, ca tentativă istoricizantă surprinzătoare, şi la scandinavi, şi la germanici, şi la spanioli, revendicat în epoci târzii, odată cu panteonul (nu şi matricea) prelins din matricea stilistică originală asupra populaţiilor europene, odată cu iniţierile săvârşite de Zalmoxe sau Deceneu, dar şi de Burebista şi Decebal, inţiatori în istoricitate, prin stat.

*

Datina, tradiţia şi obiceiul nu ţin de dacism, ci de preistorie, deşi dacismul s-a manifestat la graniţa dintre preistorie şi istorie, îmbinând elementele celor două culturi, dar fără a le uni definitiv. Prin urmare, îndrăznim să susţinem că, în ciuda aparenţelor, nu există un port al dacilor, ci un port al populaţiilor europene preistorice, consacrat prin dacism şi încredinţat, prin acel zvâcnet istoric, acestor munţi, în care luptătorii întemeietori de statalitate boreală şi-au zis sau li s-a zis daci. Drept dovadă, toţi călătorii străini, care ne-au mărturisit, de-a lungul istoriei lor, au consacrat acea încremenire pe falia dintre preistorie şi istorie drept dacism („se îmbracă precum strămoşii lor daci”), dacismul devenind el însuşi falie împietrită, la Roma, pe Columna lui Traian şi pe Arcul lui Constantin cel Mare, într-o încredinţare de memorie, de istorie a romanilor, şi, indirect, a dacilor, dar numai ca scapăr, ca străfulgerare în preistorie.

*

C12

Măriuca din Roşia, O fată de la ţară – de Eugen Maximovici (1857-1926)

*

Dacii nu au fost un neam, ci un timp, un Cronos (Cernunos, după numele şi mai vechi), prin care populaţiile carpatice, populaţiile de dincolo de Ocheanos, au încercat să evadeze din preistorie. Poate că de asta reînvie dacismul, în vremile noastre, cu atâta vigoare (uneori, aproape violentă), pentru că am ostenit cu atâta preistorie în cârcă şi ne tot agăţăm, neîndemânatec, de poalele cămăşii bătrânului Cronos, cerând intrarea în istorie, pe „calea geţilor”, după exemplul, la fel de disperat, al dacilor-timp, al dacilor-destin. Numai că timpul şi destinul cer o nouă construcţie mitologică, o altă matrice stilistică, aproape imposibil de asumat. Dacă dacismul ar fi însemnat altceva decât un fenomen, dacă ar fi însemnat o structură etnică bine definită, el s-ar fi înrădăcinat în balade şi în legende, expresii ale unei conştiinţe publice a identităţii unui neam. Numai că dacii nu supravieţuiesc în folclor („calea geţilor” sau „calea dacilor” defineşte fenomenul, nu rădăcina), iar legenda („tradiţia”), culeasă de Simion Florea Marian, despre „îmbrăcămintea Dacilor (care) era mai toată roşie, adecă: comănac roşu, suman roşu şi cioareci sau berneveci roşii”, nu reprezintă decât o contrafacere târzie, de după „revelaţia” lui Haşdeu, săvârşită, probabil, după intrarea în funcţiune a celebrelor „cabinete de leptură” bucovinene, în care „taica părinte” săvârşea, pe baza lecturilor din gazete şi cărţi, noi iniţieri într-o ideologie incipientă, cea a naţionalismului milenarist. Drept dovadă, în „tradiţia” aceasta lipseşte elementul fundamental al „tradiţiilor” româneşti, bătrânul schimnic sau zâna (Uţa, la bucovineni, Zeiţa Pământului, adică Spiritul matriarhal al Pământului, „Malanka” slavilor), construcţia fiind simplă, de relatare a unei naraţiuni culte, auzită de curând, o naraţiune „zvâcnet de istorie”, cum ar zice Blaga.

*
*
3. Tradiţia portului popular în Moldova feudală

*

Port campulungean tineri Fundu Moldovei

*

Portul popular face parte, alături de cântec şi dans, din aceeaşi identitate, iar receptarea lui, prin ignorarea „calendarului” de „munci şi zile”, deci de trudă şi de sărbătoriri, este imposibilă. De-a lungul vremii, portul răzeşilor şi ţăranilor, care formau obştea sătească a nordului moldav, reprezenta o notorietate, adică un lucru atât de cunoscut de toată lumea, încât rarii mărturisitori români, cronicarii, nu aveau de ce s-o ia în discuţie, aşa că singurele mărturii ne vin tot de la străini, în trecere prin aceste locuri.

**snegurocika** · 12-08-2016, 07:29 AM

Călătorii străini prin ţările române, surprinşi de contactul cu preistoria europeană, lasă prin arhivele cancelariilor bisericii catolice mărturii interesante despre viaţa şi credinţele strămoşilor noştri. Iar una dintre aceste mărturii, datorată lui Marco Bandini (1593-1650), călugăr italian care a vizitat Moldova în două rânduri, în octombrie 1644 şi în octombrie 1646, cuprinde, pe lângă interesantele opinii despre frumuseţea şi bogăţia ţării, despre datini şi credinţe ciudate, o afirmaţie şocantă, care, dacă n-ar fi fost făcută, ulterior, şi de Dimitrie Cantemir, ar putea fi socotită drept răuvoitoare. Din nefericire, Marco Bandini are dreptate, ca şi Cantemir, mai târziu, atunci când susţine că, la români, „originea, virtutea şi gloria strămoşilor nu se bucură de nici o preţuire. Ei preţuiesc doar situaţia prezentă”[1].

*

C3

Femei din Iacobeni, în 1805 – acuarelă de Franz Jaschke (1775-1842)

*

Dacă n-ar fi fost acest egoism, dublat de suficienţă, care ne caracterizează cu adevărat, probabil că am fi scăpat definitiv de veşnica anonimizare în preistorie, cu mult prea rare şi nesemnificative tentative de acces la istorie, iar regăsirile, ca temelii ale unor noi începuturi, nu ar mai trebui căutate prin notiţele unor pelerini prin spaţiu şi timp.

*

Johann Schiltberger (1381-1438), care vizitează cele trei ţări române în 1396, numind Moldova „Valahia Mică” (der clainen Walachei), spune că „poporul de aici este primitiv şi rustic… şi îşi lasă barba să crească şi nu o taie niciodată”. „Poporul moldovean, cu un port întocmai al străbunilor săi, purcede după datina şi rânduiala acestora”. Schiltberger nu dă alte amănunte, referitoare la identitatea străbunilor şi la componentele datinii şi ale rânduielii. O face, însă, dar cu un secol mai târziu, Anton Verancsics (1504-1543), cel care descrie cele trei ţări române, pe care le vizitase în 1535, după documentări temeinice prin literatura vremii sale.

*

C2

Fată din Iacobeni, în 1805 – acuarelă de Franz Jaschke (1775-1842)

*

„Scriu mulţi autori… că valahii sunt numiţi după un oarecare bărbat roman Flaccus, sub conducerea căruia a fost adusă în aceste regiuni o colonie romană, ca să-i supună pe daci, şi că ei ar fi numiţi oarecum flacci. Căci ei spun că mai apoi, după trecerea a multă vreme şi prin tot felul de legături cu neamuri şi limbi felurite, s-a ajuns că din stricarea numelui de flacci să se formeze cel al vlahilor (valacchi), care ar fi al flaccilor…

*

Obiceiurile lor sunt barbare. La îmbrăcăminte nu se aseamănă, căci muntenii au căzut aproape de tot şi la obiceiuri, şi la portul turcilor, pe când moldovenii ţin morţiş la portul lor şi acela dintre ei care ar adopta de la turci sau de la orice alt neam vreo parte a portului sau a armelor lor sau orice alt lucru de acest fel e pedepsit cu moartea”[2].

*

Informaţiile lui Anton Verancsics reprezintă jumătăţi de adevăruri, în sensul „minciunii greceşti”, aşa cum a denumit-o Lucian Blaga, drept abandon al adevărului, în favoarea semnificantului. Verancsics, surprins de „latinismul” limbii auzite în cele trei ţări române, nu vede în Flaccus memoria subconştientă a lui Pelasg, ci numele unei căpetenii oarecare, neconfirmată de istorie. Pe de altă parte, diferenţele de vestimentaţie, în defavoarea muntenilor, care împrumutaseră „de la turci”, adică de la vlahii balcanici, cu care se aflau, prin negoţ şi păstorit, într-o continuă legătură, diverse elemente pragmatice de port, şochează mai curând prin conservatorismul excesiv al moldovenilor, care, precum hyperboreii descrişi de Pliniu cel Bătrân, manifestă izolarea „înţeleaptă” faţă de „năravurile cele rele” ale noutăţii, ale dinamicii dezvoltării societăţii umane.

*

Informaţia că moldovenii ar fi pedepsit cu moartea pe cei care îşi abandonau portul se referă, desigur, la obligativitatea claselor sociale de a se identifica prin port.

*

Paul de Alep a călătorit prin Moldova în aprilie 1654 şi în septembrie 1656, de fiecare dată dezamăgit de „oamenii ţării”, care „nici nu postesc, nici nu se roagă, nu au nici un fel de religie; sunt creştini doar cu numele. „Femeile din Moldova (autorul se referă la boieroaice – n.n.) se îmbracă cu veşminte asemănătoare cu cele ale europenelor. Ele poartă părul împletit, răsucit pe capul lor cu un colan şi acoperit cu un conci alb, iar la cele bogate, cu un conci trandafiriu, şi pe deasupra cu maramă, tot albă. Toate poartă şaluri albastre de Alep, iar cele bogate şaluri de Bursa, din mătase neagră…

*

Porturi campulungene Fete si rus in Fundu Moldovei

Fete din Fundu Moldovei şi un rus, în 1915 – Colecţia Vasile Ursache

*

Fetele lor poartă, de asemenea, părul împletit şi încolăcit pe cap, dar fără conci, şi aceasta pentru a face deosebire între fete şi femei”[3].

*

De Rusalii, fetele şi femeile împleteau „cununi de flori şi de busuioc pentru a şi le pune pe cap”.

*

Odată cu a doua călătorie a lui Paul de Alep în Moldova, cea din 1656, un alt călător apusean, Conrad Iacob Hiltebrandt (1629-1679), se iveşte, dinspre Ardeal, în dulcele târg al Sucevei, unde, cu ocazia Anului Nou, vede şi descrie obiceiul Jocului Cerbului. „Era un cerb, în care se ascundea un om. Un ştrengar dănţuia cu el şi apoi culca cerbul la pământ cu o săgeată. Cu aceasta s-a terminat jocul, pentru care cei care au jucat au primit bacşiş” (şi dacii săgetau Cerul îndepărtat, noros, numit Cernunos), dar şi costumul ţărănesc al bărbatului şi al femeii: „Cămăşile bărbaţilor atârnă peste cioareci, sunt scurte şi ajung de-abia peste coapse. Cioarecii şi ciorapii într-una, încălţămintea este o bucată de piele, pe care o leagă pe picior cu sfori lungi şi o numesc opinci… Femeile poartă haine de stofă, ţesută de ele. Îşi ung părul cu unt. Fetele umblă cu capul gol. Cămăşile lor sunt cusute cu mii de înflorituri. Nevestele poartă pe cap o legătură mare, împletită dintr-o pânză de bumbac străvezie şi pe care pot să o scoată când vor. Ele mănâncă multă mămăligă, coc colaci pe spuză, fac cozonaci din făină”[4].

*

C7

Port în regiunea Prutului (Boian) – de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

*

Potcoavele de la cizmele femeieşti, purtate la horă, sunt menţionate şi de Hiltdebrandt: „Ele poartă cizme cu un fel de potcoave groase şi o năframă albă în jurul capului, atârnând până pe spate” (p. 395).

*

*

4. Portul popular al româncelor din Bucovina

*

Port campulungean familie campulungeana

Familie câmpulungeană – Colecţia Vasile Ursache

*

Din 1712, când Erasmus Heinrich Schneider von Weismantel călătoreşte prin Moldova, începem să avem mărturii ample despre portul popular din acest nord de ţară, pe care le putem compara sau, mai bine zis, identifica cu portul descris în relatări mai apropiate de contemporaneitatea noastră sau chiar din vremea prezentului nostru tot mai înstrăinat de sine.

*

Între portul descris de Weismantel, în 1712, de cantorul din Boian, George Tămăiagă, în 1882, sau de monografii contemporani ai unor localităţi din regiunea Cernăuţi şi din judeţul Suceava nu există, practic, nici o diferenţă. Descrierile fiind ample şi amănunţite, vom începe cu portul femeiesc, aflat într-o deplină evoluţie estetică, dar fără a deveni altceava decât ceea ce a fost dintotdeauna.

*

În 1712, „fetele poartă pe cap doar părul lor împletit, ca să se deosebească de neveste sau de femeile stricate. Când ies din casă, pe frig sau pe soare arzător, îşi leagă un tulpan cu cusături pe cap şi peste faţă, aproape ca turcoaicele, încât abia dacă li se văd ochii şi nasul; însă, când ajung acolo unde se duc, îşi scot tulpanul ca să se vadă că sunt fete.

*

C5

Port din regiunea Ceremuşului – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

*

Dacă o fată greşeşte şi este dovedită ca desfrânată sau chiar are un copil din flori, atunci este tunsă sau trebuie să umble ca femeile, cu capul acoperit.

*

Chiar din ziua nunţii, femeile nu-şi mai lasă, niciodată, părul sau cozile să fie văzute de vreun bărbat şi, când se împletesc sau se despletesc, se ascund într-un loc mai retras şi mai singuratic, ca să nu le vadă nimeni; dacă ar veni, cumva, în grabă, vreun bărbat şi ele nu ar avea timp să şi-l împletească, atunci se acoperă cu o broboadă şi se ruşinează mult că au fost văzute pe neaşteptate. Ele spun că nu se cade, acum, când nu mai sunt fecioare, să-şi mai arate părul, care trebuie să fie acoperit cu broboada.

*

În toate celelalte privinţe, portul este la fel la femei şi la fete.

La gât, poartă mărgean roşu şi de tot felul, iar în urechi poartă nişte cercei mari.

*

Pe trup, au o cămaşă subţire, cusută, pe o lăţime de un deget şi mai bine, cu tot felul de mătăsuri şi cu aur şi argint, în patru dungi, în faţă şi în spate, de sus şi până jos, la tivul care ajunge la picioare. Mânecile sunt largi de câţiva coţi şi cusute; şi ele le înfăşoară şi le întorc înăuntru şi în sus, pe braţ.

*

Soti din Tereblecea

Soţi din Tereblecea – Colecţia Dragoş Tochiţă

*

Pe trup, în loc de cingătoare, poartă un brău de mătase, uneori lucrat cu aur, numit în limba lor „brâu”. Nu poartă fustă sau „camelocă” (mantie), ci, in locul acestora, se înfăşoară, de jur împrejur, cu o ţesătură de mătase care se cheamă „fotă”. Această „fotă” este albastră sau roşie, cu dungi mari, altele sunt ţesute cu aur şi nu trec de trei coţi în lungime şi lăţime; ele o înfăşoară, pe jumătate sau pe de-a-ntregul îndoită sau şi neîndoită, în jurul lor, aşa cum pun la noi (în Germania) femeile şortul, dar o trag de la spate în faţă şi în sus, în brâu, una peste alta şi atât de întinsă cât e cu putinţă, pe şolduri şi pe picioare (căci, cu cât este mai întinsă, cu atât li se pare că le stă mai frumos, ca să se poată recunoaşte bine coapsele), iar în faţă este, aşa cum am arătat, deschisă ca un şort. Iar cămaşa, ba chiar trupul de sub ea, când cămaşa este subţire, cum e obiceiul, poate fi văzut foarte bine când bate vântul şi depărtează marginile fotei.

*

O asemenea privelişte nu poate să nu încălzească tot sângele tinerilor, căci ele, femeile şi fetele, mai au şi o figură lipsită de sfială, dar, de cele mai multe ori, frumoasă la înfăţişare.

*

C6

Port în regiunea Nistrului – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

*

În picioare, nu poară ciorapi, ci numai cizme galbene, cu tocuri înalte şi ascuţite, potcovite cu fier, şi, câteodată, pantofi de safian (marochin); multe umblă cu picioarele goale în papuci turceşti (opinci), care se poartă fără tocuri.

*

Pieptul este slobod sub cămaşă, la ele nu veţi afla polcuţe; rareori, o bundă, care ajunge numai până la genunchi şi pe care o aruncă cu nepăsare unde le e cheful, peste umeri; şi, adesea, într-o casă întreagă femeile şi fetele din casă nu au decât una şi cea care iese din casă şi-o cere şi aruncă peste umeri…

*

Toate femeile urmează obiceiul de-a nu trece drumul, tăind calea unui bărbat, chiar dacă acela ar fi la o depărtare de bătaia unei puşti sau dacă ar fi un cerşetor, ci ele stau pe loc până ce trece, dând ca motiv că sunt datoare să arate bărbaţilor toată cinstea, respectul şi atenţia.

*

Femeile de rând umblă, iarna, cu picioarele goale prin zăpadă; e drept că nu merg prea mult pe afară când este frig. Păzesc curăţenia şi, măcar că nu au rufe prea multe, le ţin curate şi, chiar dacă nu au decât o cămaşă, o spală şi o calcă în taină, ca să nu ajungă niciodată murdară…

*

C11

La pârleaz – tablou de Eugen Maximovici (1857-1926)

*

În toată ţara, femeile sunt peste măsură de frumoase, au părul negru cum e cărbunele, ochii şi sprâncenele la fel de negre, iar faţa lor este ca laptele şi sângele, şi ochii lor ca rubinele. Pielea de pe tot corpul lor este albă şi subţire, şi la multe din ele afli cele mai frumoase mâini. La ţară, şi chiar la ţărani, găseşti fete şi femei atât de desăvârşit de frumoase cum nu se află nicicând la noi, în Germania… Şi nu sunt puţine fetele de ţăran în stare a face de ruşine, prin înfăţişarea şi frumuseţea lor din cap până în picioare, pe cele mai alese dintre boieroaice. Acest dar îl au de la naştere”[5].

*

Porturi campulungene Femei si rus

Port femeiesc, în Câmpulung Moldovenesc – Colecţia Vasile Ursache

*

În 1882, în satele de pe văile Prutului şi ale Siretului, în comparaţie cu satele din zona târgului Sucevei, „copilele de 7-8 ani poartă mâneştergure (ştergare), nu tulpane ca pe la noi. Acest port îl întrebuinţează ele până la 15-16 ani, până ce ies la joc. Dacă mai este o soră mai mare înaintea celei ieşite la joc, care încă e fată, apoi cea mică încă mai poartă ştergariul prin câţiva ani, tot ca în copilărie, numindu-se „codeancă”, purtând părul în coadă simplă şi ştergariul simplu legat. Măritându-se cea de-naintea ei sau fiind numai unica la părinţi, apoi după 16-17 ani îşi schimbă portul capului, purtând părul capului împletit în gâţe (coc) şi ştergariul legat peste gâţe altfel, nu ca la codence; ba, la hramuri şi în sărbători mari, îmblă numai în gâţe pe vârful capului, care gâţe le înfrumuseţează cu păuni şi cu feliurite flori de târg.

*

Portul straielor e foarte deosebit de cel de la noi. Atât codencele, cât şi fetele în gâţe, ba chiar şi nevestele poartă, vara, catrinţe întunecate şi cămeşi, parte cu altiţe cusute şi înfrumuseţate de ele, parte cămeşoaie fără pui, toate din pânză de in; pe deasupra însă poartă ele un fel de zobon (anteriu) lung, ca ţiganii de la Gura-Solcei, şi unele din cele mai avute un altfel de zobon, de mătase şi cu pielicele de dihor şi de mâţe negre şi albe, care costă peste 20, până la 25 fl. Această îmbrăcăminte o poartă toate fetele de prin prejurul acestui sat (Mahala), chiar şi prin satele ruseşti. Numai puţine poartă la grumaz mărgele şi, mai ales, cele sărace, iar cele avute, atât fetele, cât şi nevestele tinere, poartă salbe de argint, făcute din bani de cei mari de argint de pe timpul Măriei Teresiei, pre care ei îi numesc ruble, sorcoveţi sau irmilici. La unele le e alb tot pieptul de bani de argint şi, de s-ar aduna numai câţi bani de argint se află în Mahala, întrebuinţaţi în salbe, s-ar strânge câteva pătrări.

*

C8

Fetiţa cu cofa – tablou de Eugen Maximovici (1857-1926)

*

Încălţămintele-s, de asemenea, diferite de portul de la noi. Fetele cele mari şi nevestele tinere poartă, atât vara, cât şi iarna, botine galbene de săftian moale şi croite ca călţunii, şi, după ce le trag pe picioare, vâră picioarele în nişte pantofle, numite talpari, cu călcâie înalte şi roşii, şi, mergând pe drum sau la biserică, clămpănesc ca şi cum ar clămpăni nişte Zipzeri (mineri nemţi, „ţipteri”) cu papuci de lemn.

*

Portul de iarnă este, iarăşi, foarte departe de cel din părţile noastre.

Fetele poartă ştergare, deosebindu-se de neveste şi de bătrâne, că îmbrobodesc ştergarele peste gâţe (cocuri). Atât fetele, cât şi nevestele tinere leagă peste ştergariu, pe vârful capului, o basma de mătase vrâstată cu felurite culori şi, mai ales, când este vreo sărbătoare mare sau vreo nuntă în sat.

*

Şi cojocelele-s feliurite: Cele mai avute poartă aşa-numitele ilice, care-s lungi mai până la pământ, largi şi pe margini cusute cu piele de dihor; de asemene, pe la mâneci şi pe la brâu, iar pe la poale împiestrite cu nişte postav roşu ca fesurile turceşti. Aceste ilice au adus încă multă sărăcie şi nevoie în sat, deoarece fiecare econom ce vrea să-şi mărite fata este silit să-i cumpere ilic, care ilic costă – cum am văzut cu ochii mei – cel mai slab 25 şi cel mai de frunte până, ba şi peste 30 florini.

*

Port radautean Piata strachinilor

*

Porturi populare, în Piaţa Străchinilor din Rădăuţi

*

Fata care n-are ilic se numără printre cele mai sărace, ba chiar şi cele mai sărace se opintesc să aibă, că altfel nu se dau duse la cununie. Astfel se vâră bieţii oameni în datorii până în grumaz. Ilicul acesta împistrit cu atâtea petece roşii pare încă a fi port împrumutat de la ruteni.

*

Femeile bătrâne şi fetele mai sărace îmblă în cojoace cusute simplu, numai mai lungi şi nu creţe ca pe la noi. Aceste cojoace par a fi numai dintr-o piele de berbece şi nu cu brâie frumoase şi rotunde ca în părţile noastre”[6].

*

Prin anii 1940-1950, la Pătrăuţii de Sus şi de Jos, ca în mai toate satele de pe valea superioară a Siretului, portul femeilor, în componentele lui fireşti, începe cu „cămaşa pentru zilele de lucru, confecţionată din pânză de fuior, croită drept, dintr-un lat de pânză, care formează staniile din faţă şi din spate, până la brâu. Avea gura tăiată rotund, dreptunghiular, ovaloid în jurul gâtului şi despicată în faţă, cât să intre capul. Gulerul este asemănător cu cel al cămăşii bărbăteşti, dar mai cu gust. Clinii din părţi erau înguşti, drepţi, prinşi de mânecă sub braţ. Cămaşa avea ornamente la guler, pe staniile din faţă, şi la extremitatea de jos a mânecii. La ambele cămăşi, poalele erau cusute separat, din pânză mai groasă. Poalele nu aveau ornamente şi nici nu era obiceiul să fie văzute de sub catrinţă (poalele care se văd reprezintă moda ruteană, după cum va mărturisi Dimitrie Dan – n.n.).

*

Cămăşile erau purtate direct pe piele, în toate anotimpurile. Până înainte de primul război mondial, fetele, până la vârsta de 15-16 ani, umblau, vara, „în poale”, adică numai în cămaşă încinsă pe mijloc cu frânghia (bârneaţa – n.n.).

*

C9

La fântână – tablou de Eugen Maximovici (1857-1926)

*

Catrinţa, purtată în toate anotimpurile, este a doua piesă principală a portului femeiesc. Ţesută din lână, în patru iţe, într-o singură foaie dreptunghiulară, care înfăşoară strâns partea trupului de la mijloc, în jos , peste cămaşă. Părţile din faţă erau brodate cu dungi (vrâste) simple şi în diferite culori, cu distanţe mari între ele. Catrinţa era mărginită, la ambele părţi, sus şi jos, cu câte o dungă de culoare roşie sau verde, numită „bată”. Pe sub catrinţă, mijlocul era încins cu un brâu lat, care ţinea trupul cu „talie” şi-l făcea inelat. Despre o femeie cu mijlocul subţirel se spunea că-i „trasă prin inel”. Până la începutul secolului al XX-lea, catrinţa se purta lungă, până aproape de pământ, chiar şi de fetele tinere.

*

În timpul lucrului, vara, ambele capete ale catrinţei erau prinse în brâu (partea dreaptă şi stânga). În alte împrejurări, se prindea numai un capăt.

*

Ştergarul alb de învelit capul, numit „pânzătură”, iar în alte sate se mai numea şi miniştergură, era ţesut din in şi bumbac, în mai multe iţe, era purtat de femeile măritate, în toate anotimpurile. După 1940, pânzătură începe să fie părăsită, la început de către nevestele tinere, apoi şi de cele bătrâne. După 1945, nevestele tinere purtau tulpane (basmăli).

*

Porturi campulungene Port interbelic

Port câmpulungean, în perioada interbelică – Colecţia Vasile Ursache

*

Dintre piesele de port comun, purtate de bărbaţi şi de femei, a fost şi cojocul lung, cu clini şi cu mânecă lungă, croit din şapte blănuri de oaie. Ajungea până la genunchi şi era simplu, fără ornamente, tivit doar, pe margini, cu fâşii înguste de piele albă, fină. Pe părţile din faţă, avea aplicate fâşii de prim negru, din blană de miel, şi se încheia, până la cingătoare, cu cheutori împletiţi din şuviţe din piele albă. O altă piesă comună era pieptarul (cheptarul) cu clini, fără mâneci, purtat, vara, peste cămaşă şi, în anotimpurile reci, pe sub suman. Avea lungimea până la genunchi. De la brâu, porneau clini, ca la cojoc, şi tot aşa se încheia. Nu avea alte ornamente, decât fâşiile de prim negru, de miel, pe părţile pieptului. Prin anii 1920, apare, la Pătrăuţii de Sus, pieptăraşul scurt, până la brâu, numit bondiţă sau boandă.

*

Bondiţa a înlocuit pieptarul, în zilele de lucru, apoi şi la sărbători. Ca şi cojocul, nici pieptarul nu avea ornamente. Cu timpul, s-a trecut la bondiţa de postav alb, pe care se aplicau ornamente de găitan negru, adică fir de mătase răsucit sau ornamente cusute direct pe postav. Odată cu dispariţia cojocului lung, cu clini, a apărut cojocul scurt, fără clini. Acesta avea lungimea până deasupra genunchilor, mânecă lungă şi două buzunare. Se încheia ca şi pieptarul şi se purta, iarna, peste bondiţă. Nu avea ornamente, decât pe fâşiile de pe părţile din faţă. După 1940, acesta începe să fie împodobit cu ornamente. Acest cojoc se menţine până în zilele noastre.

*

Sumanul, o haină de veche tradiţie (îl purtau doar „vecinii”, nu şi răzeşii – n.n.), întâlnit prin tot spaţiul românesc şi la Pătrăuţii de Sus, a fost purtat, din cele mai vechi timpuri, şi s-a menţinut în port multă vreme. Confecţionat din pănură neagră sau laie, dată la piuă, se purta, primăvara şi toamna, peste bondiţă, uneori şi iarna, peste pieptar. Era croit drept, strâns pe corp, cu doi clini în părţi, răsucit în afară. Ca ornamente, sumanul mai vechi nu avea decât marginile tivite cu şarad negru (împletit în cinci fire). Se încheia cu cheutori şi nasturi împletiţi din şarad. Avea lungimea până deasupra genunchilor.

*

Mantaua cu glugă sau de aba (specifică răzeşilor – n.n.), din pănură neagră, laie, uneori albă, s-a purtat în timpurile cu ierni geroase şi la Pătrăuţii de Sus, peste cojoc, la drumuri lungi. Avea croiala unui suman lung, dar fără clini, însă era destul de largă. De la încheietura gulerului îngust, pe gât, pornea al doilea guler, mare, de formă pătrată, lăsat pe spate, care, la nevoie, era transformat în glugă. Astfel, marginile glugii, cât şi părţile din faţă şi mânecile, erau garnisite cu smarald şi postav colorat. Se încheia ca sumanul.

*

D39

Româncă, ţesând – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

*

Încălţămintea, pentru toate anotimpurile, la Pătrăuţii de Sus, ca şi în toate satele de pe Valea Siretului Mic, a fost opinca, purtată de bărbaţi, femei şi copii. În zilele de lucru şi de sărbători. Aceasta a fost tipul opincii româneşti, cu marginile îngurzite, cu gurgui, confecţionată din piele de vită dubită (tăbăcită) în casă, uneori şi din piele de porc. Acea de porc era netăbăcită şi se lăsa cu părul în afară pentru a fi mai rezistentă. Vara, opincile se purtau pe piciorul înfăşurat cu obiele subţiri. Pe vreme friguroasă, se purtau obiele de bernevec.

*

Aţa, la opincile bărbaţilor, era sucită din păr aspru de capră sau din păr din coama calului sau din coada calului. Aţa din opincile femeilor era de lână.

*

Iarna, când era gerul mare, se punea, în opinci, pe talpă, un strat de pănuşi de porumb sau paie, ca să ţină cald. Femeile purtau, iarna, în opinci, un fel de colţuni din pănură piuată albă, mai scurţi sau mai lungi, până la genunchi, numiţi ciorapi. Unii bărbaţi, care erau cu stare materială mai deosebită, purtau, în zilele de sărbătoare, bocanci (papuci). Femeile purtau sandăli (giumătăţi). Acestea erau dintr-o piele mai fină decât bocancii bărbaţilor. După 1940, pentru bărbaţi au ieşit ciubotele de toval, înalte până la genunchi. Ele erau din piele de vită, erau ţepene şi strânse în jurul piciorului. Ca o completare a costumului naţional tradiţional, a fost trăistuţa, purtată în mână de femei. De asemenea, traista mai încăpătoare nu putea lipsi din nici o casă. Fata primea, în zestre, şi un val de ţesătură pentru traiste.

*

Podoabele, purtate la gât de neveste şi fete, erau mărgelele, de piatră, în diferite culori, cumpărate din târg, precum şi mărgele de lemn, colorate.

*

Femeile măritate purtau şi salbe din monede vechi de argint”[9].

În aceeaşi contemporaneitate a miezului secolului XX, la Cupca, „în zilele de sărbătoare, la horă şi la „strânsuri”, la nunţi, fetele purtau capul descoperit, îmbrăcămintea fetelor era mai deosebită faţă de costumul femeilor în vârstă.

*

Port radautean Targul de oale

Porturi rădăuţene, în Piaţa Oalelor

*

Din cele mai vechi timpuri, costumul femeiesc se compunea din cămaşă cu altiţă sau cămeşoi, catrinţă, brâu, frânghii, broboadă (ministergură – ştergarul) şi, mai târziu, tulpanul; în zilele de lucru se purtau opinci, iar în sărbători, ghete întregi şi cizme (ciobote).

*

Cămaşă cu altiţe, cu „bezarău” în faţă, spatele şi mânecile sunt unite (încheiate) şi încreţite la gât cu un fir de bumbac alb sau colorat, la capete simplu sau cu „canufi”. Elementele decorative diferă între ele: pe stani, în faţă, două rânduri de model vertical, iar în spate acelaşi model pe trei rânduri. Altiţa este separată de mânecă, compusă din două rânduri decorative orizontale, printre care erau spaţii libere paralele care se umpleau cu mărgele roşii, verzi, albastre, galbene sau „brumării”. Sub altiţă era încreţeală într-o singură culoare, galben, portocaliu sau albastru închis, cusută cu aşa-numita cusătură „pe dos”, formând diferite figuri geometrice (suveică, şuvoi). Altiţa era prinsă apoi de mânecă, ornamentată cu modele în rând, oblice, numita cusătură „costişetă”, sau un singur rând vertical, la mijlocul mânecii.

*

Cămeşile cu altiţe din vechime aveau modelele cusute în cruciuliţe, butucaşi sau „şatrânci” cu bumbac negru, iar în spaţiile libere puii erau umpluţi cu bumbac roş, verde, galben, albastru – câteva împunsături numite „înaintea acului”. Mâneca, la partea inferioară, era strânsă într-o bentiţă îngustă, cusută cu model în culorile întregii cămăşi, numită „brăţară”.

*

Pentru zilele de lucru, cămaşa cu altiţe era decorată cu modele mai simple, se ţeseau în „stative” altiţele, într-o singură culoare, roş sau albastru, iar încreţeala nu se mai cosea „pe dos”. În secolele XVIII-XIX, cele mai renumite cămăşi cu altiţe erau cele cusute cu ţigaie roşie. În secolul XX, altiţa face parte direct din mânecă, nu este separată şi apoi încheiată de mânecă.

*

Pânza pentru stani era ţesută din fuior de in şi cu urzeală de bumbac, iar pentru zilele de lucru, din fuior de cânepă. În trecut (sec. XVIII-XIX), până la apariţia bumbacului, urzeala se folosea din fuior de in şi brăţară din fuior de cânepă sau se folosea numai din in, numindu-se această pânză tort în tort.

*

Cămaşa (cămeşoi) era dreaptă, cu guler („ciupag”), cu poalele separate, croită drept până în talie, numiţi „stani”, pe lateral având câte un clin care se termina sub braţ cu o „paja” (pava) numită „cămeşoi”, confecţionat din pânză de in sau cânepă, cu urzeală de bumbac pentru zilele de lucru, iar pentru cele de sărbătoare, din fuior de cânepă.

*

Port radautean Targul saptamanal

Porturi populare, în Târgul săptămânal din Rădăuţi

*

În trecut, ornamentarea cămeşoiului se făcea cu modele cusute cu bumbac negru, roş închis şi roş deschis, pe dos, numite „cârlige” în „cruciuliţi” şi „butucaşi” şi altele în „şatrânci”, iar pe guler se coseau acei pui numiţi „legaţi”.

*

Pentru zilele de lucru, modelele erau simple, iar pentru cele de sărbătoare, cămeşoiul avea modele diferite la mâneci şi umeri, pe piept şi pe la gură. Mâneca la cămeşoi era largă. Mânecile erau prinse de stani prin „mrejală”, un fel de dantelă, executată cu acul pe 3, 5, 7 şi 9 aţe, iar la gură mrejala cu „punte”, „cotita” sau „pielea găinii”, tivite în găurele. Mânecile, la cămeşoiul de toată ziua, se prindeau în găurele sau în tivitura „turcească”.

*

Secolul XX aduce moda nouă în ornamentarea cămeşilor cu altiţe şi a cămeşoaielor, modele cu flori în diverse culori, numite „un fir între ac”, ce reprezentau frunze de vie, de fragi, struguri, trandafiri, boboci de trandafir, pansele şi alte modele florale. Mai existau acele modele naţionale – figuri geometrice stilizate – conturul cu bumbac negru, umplut cu diverse culori, la care se mai adăugau „fluturii” (paietele). Se mai executau modele cu mărgele mărunte şi lucitoare, divers colorate.

*

Gulerul se închiotura cu două cheutori sau se încheia cu nasturi albi sau galbeni (de piatră), 2-3 la număr. Cămaşa întreagă se încheia cu aţă toarsă din fuior de in răsucită în două numita „specumă” (aceasta până la apariţia bumbacului). Poalele la cămaşă cu altiţă sau cămeşoi erau din trei laţi din fuior de cânepă sau din câlţi de in.

*

Catrinţa îmbrăca corpul femeii, de la talie, până la glezne. Este o „ţesătură” dreptunghiulară de lână sau ţigaie din comerţ, ţesută, în casă, în 4 iţe. Lăţimea catrinţei este cât să acopere corpul de jur-împrejur, o margine pe şoldul drept şi alta ajunge pe şoldul stâng, partea din faţă se numeşte „faţă”, iar cea din spate „dos”.

*

În trecut, catrinţa se ţesea numai din lână, chiar şi vrâstele diferit colorate. Pentru fondul negru al catrinţei, se vopsea lâna în coajă de arin, stejar sau calaican, numindu-se această operaţie „cernit”. Şi lâna pentru vrâste (dungi) se vopsea în casă, mai târziu se foloseşte lâna ţigaie din comerţ.

*

Marginile catrinţei, de sus, din talie, şi de jos, aveau 2 vrâste înguste roş-verde, care închideau numita bată, de culoare neagră, ce se numea „curcubeie”. Cu timpul, betele s-au schimbat în roş-închis şi curcubeiele în roş-galben-albastru. Vrâstele se făceau din fire colorate, ba unele vrâste aveau câte 2 fire diferit colorate, dar răsucite. Betele roşu-închis, cu influenţă din Vama, Câmpulung, Pojorâta, Frătăuţi, au ajuns în Cupca după al doilea deceniu al secolului XX.

*

Pe sub catrinţă, femeile purtau brâu, iar „frânghiile” o legau de corp. Brâiele de lână, în dungi orizontale alb, roş, galben, negru, se ţeseau în 4 iţe, model „coada rândunelei” şi se purtau în zile de lucru. Pentru zilele de sărbătoare, erau din lână ţigaie moale, din comerţ, ţesute în dungi verticale multicolore, în două iţe. Cu timpul, acestea dispar şi se ţes brâie din lână ţigaie, din comerţ, în dungi verticale multicolore, pe fond verde sau albastru-închis, ţesătura numită „în mozoară” (în alte localităţi, ozoare).

*

Frânghiile erau prinse de catrinţă, la câte un capăt, sus, în talie, din lâna ţigaie, late de 2 cm, cu o singură faţă, ţesute cu modele numite „păstăi”, „şuvoi”, „suveici”, în culorile combinate roş, verde, albastru. După 1920, apar frânghiile cu două feţe, late de 2,5 cm, în aceleaşi culori. Frânghiile încingeau catrinţa pe două rânduri, dedesubt se vedea brâul de 1 cm.

*

Port radautean Marginea joc pe toloaca

Mărginence cu fuste, la joc, pe toloacă

*

Fusta s-a purtat numai în zile de sărbătoare, la horă, nunţi şi hram. Confecţionată din catifea grea, lungă din talie până deasupra gleznei, de culoare roş închis, verde sau albastru închis. De jur împrejurul fustei, la partea de jos erau cusute 3-4 rânduri de panglică lată de 1/2 cm, divers colorată. Fusta era purtată numai de fete cu situaţie materială bună.

*

„Miniştergura” (ştergarul) se ţesea cu multă măiestrie în 3, 5, 7, 9 şi 12 iţe, cu diverse modele rezultate din „nividit”. Ştergarele acestea se ţeseau din bumbac subţire la urzeală şi pe unele locuri bumbac mai gros în bătătură, iar la capete se terminau cu franjuri scurte.

*

Femeile căsătorite purtau pieptănătura în 4 cozi, cu cărare la mijlocul capului, prin aşa numita „cârpă”, o fâşie de pânză de fuior lată de 2 cm, îndoită, confecţionată în formă de cerc, prin care se treceau cozile. În zilele de sărbătoare, ca miniştergura să stea frumos pe cap, purtau „fes”, confecţionat din postav roş cu tiv la mijloc şi cu canaf în vârful capului, se cumpăra din târg de către mire (informaţii de la Ana lui Petru Timiş, căsătorită în 1884).

*

În secolul XX, fesul era confecţionat de femeia care se mărita, din pânză de in sau cânepă. Fesul avea forma capului, lat de 4-5 cm, deschis în vârful capului, iar în faţă, o dungă mai ridicată, din materialul fesului. Peste fes se aşezau tulpanul şi miniştergura. Învelitul capului se făcea cu capătul mai scurt pe umăr, iar cel mai lung se petrecea sub bărbie, adus, pe creştetul capului, la ureche, pe al doilea umăr, prins în bolduri în dreptul urechii. Înainte de a înveli capul cu miniştergura, femeia se îmbrobodea cu un tulpan de ţigaie înflorat, care se vedea puţin de sub miniştergură. La nunţi, femeile tinere purtau peste miniştergură un tulpan înflorat, împăturit pe lungime, legat peste frunte şi înnodat la spate.

*

În secolele XVIII şi XIX, până la apariţia tulpanelor în comerţ, şi fetele purtau miniştergură la munca câmpului, chiar îşi făceau un turban şi îşi legau capul. Pentru zilele de lucru, miniştergurile se ţeseau în două iţe, bătătura fiind, din loc, în loc, cu fire de in (informaţii de la Ana lui Petru Timiş, născută în anul 1866, şi de la Antimia Sucevan, născută la 1868). În afară de catrinţă şi fustă, se mai purta sucna, în zile de sărbătoare sau la ocazii festive. Aceasta era o rochie, confecţionată din mătase naturală mai groasă, în dungi verticale multicolore, croite, ca şi fusta ca lungime, avea însă şi stani, fără mâneci, cu deschizătură (decolteu) pătrat la gât.

*

Caţaveica se îmbrăca peste sucnă şi avea forma unui pieptar fără mâneci. Era confecţionată din catifea groasă, roş-închis, albastru-închis sau verde, iar pe margini, la umăr şi la poale, era garnisită cu blană albă de „hermelină”. Sucnă şi caţaveică purtau numai fetele foarte bogate, deoarece această îmbrăcăminte era costisitoare. Prin 1920, mai existau sucnă şi caţaveică la Mărioara lui Lazăr Plăvan, căsătorită cu Ion Bicer, supranumit Nicuţă a Murgului. Murgul, care locuia în Bohorodici, pe malul pârâului cu acelaşi nume, era un mare bogătaş.

*

Caţaveica se purta şi la Horodnic, însă aceasta era scurtă până în talie, de forma unei haine cu mâneci, din stofa de lână de culoare brună sau albastră închis, căptuşită cu blană de vulpe. Femeile în vârstă purtau la gât un şirag de mărgele, numit „hurmuz”, de culoare albă sau transparentă, fiind fabricate din sticlă. Hurmuzul alb era mai scump, zicând că e „poleit cu ceară”. Se înşirau câte 8-12 şiraguri scurte, aranjate împrejurul gâtului, apoi se aranjau, dedesubt, alte 8-12 rânduri de „curele” roşii din sticlă sau „corali veritabili”. Unele femei în vârstă mai purtau câte un şirag de mărgele, numite „de piatră”, cu forma unei bile cu fond roş, verde sau albastru, pe care erau încrustate diferite modele mici, multicolore.

*

Fetele şi nevestele tinere, pe lângă mărgele, purtau „salbe” din monede de aur şi argint, mai ales. Se înşirau pe sârmă, învelită în fire de „ţigaie” verde sau roş, câte 4-10 rânduri. Monedele de aur se numeau „sorocomt”. Cu cât tânăra era mai bogată, cu atât mai multe monede de aur. Salbele au dispărut în timpul primului război mondial, fiind rechiziţionate pentru cheltuielile de război”[10].

*

Şi tot în regiunea Cernăuţi, la Oprişeni, „cămaşa şi catrinţa, ca piese importante ale portului popular femeiesc, încheagă tot ansamblul structural al costumului.

*

Cămăşile femeieşti se confecţionau, în părţile noastre, din pânză de in sau cânepă, iar mai târziu, şi din bumbac. Bumbacul se folosea ca urzeală la pânză de in ori cânepă. În Oprişeni, cel mai răspândit tip de cămaşă femeiască 1-a constituit cămaşa încreţită la gât cu „bizarău”, „creaţă” şi „tigitură turcească” pe margine. Stanii cămăşii, piept şi spate, se confecţionau din două foi de pânză, iar mâneca – din câte o foaie. Sub braţ, mâneca avea „pajă” (un pătrat mic din pânză) şi clin. Mâneca se termina cu un ciurel (găurele) cusut pe muchia pânzei. Dacă lipseau găurelele, mâneca avea „brăţară”, adică o bentiţă îngustă la mână. Poalele erau cusute din altă pânză, mai ales din pânză de cânepă „tort în tort”, sau pânză de cânepă bătută cu bumbac, şi erau prinse de stan. Ornamentul de pe umărul cămăşii, altiţa, era cusută separat, fiind mai îngustă decât mâneca, de multe ori altiţele erau ţesute. Când se prindea altiţa, mâneca cămăşii, care era mai lată, se încreţea, iar ornamentul cusut lângă altiţă se numeşte încreţeală. Această încreţeală era de culoare galbenă cusută cu lânică sau arnici în motiv geometric. Ornamentele pe mânecă erau „costişate”. Pe stanii din spate, în apropierea altiţei, se executa un rând de motive, iar pe cei din faţă – câte două rânduri, de o parte şi de alta a gurii cămăşii. Ornamentele pe cămaşă se coseau cu strămătură sau cu mărgele în culoare neagră, cafenie sau verde. Ornamentele cele mai simple se compuneau din figuri geometrice (romburi, pătrăţele etc.), linii, zigzaguri, spirale, lănţişoare şi ele se foloseau alături de anumite stilizări vegetale. Ornamentele se coseau cu acul „pe un fir”, „în cruciţi”, „boghiţe”, „lanţ”,, juvăţ”, „plătcuţe”, „steluţe”, „ocolaşe”. Zigzagurile se executau, de pildă, de la stânga spre dreapta din linii oblice, în două direcţii, cap la cap. Se scotea acul pe faţa pânzei, se ducea în jos o linie oblică, spre dreapta peste patru-şase fire în lung şi tot atâtea fire pe lat. Se înfigea acul şi se scotea în partea de sus dreaptă, peste acelaşi număr de fire, astfel că şi pe dosul pânzei se forma o linie oblică. Se continua pe toată distanţa cerută de model care se întorcea lucrul, continuându-se în acelaşi fel. „Crucită” era cel mai cunoscut punct de lucru, la fel, de la stânga la dreapta sau invers. Se scotea acul pe faţa lucrului, se numărau trei-patru fire spre dreapta şi tot atâtea în sus. Acul se înfigea, în linie oblică, şi se scotea, în jos, pe sub acelaşi număr de fire. Se continua astfel pe toată distanţa cerută de model, obţinându-se pe suprafaţa lucrului puncte oblice – câte o jumătate de cruciuliţă, iar pe dos linii verticale. Rândul următor se lucra de la dreapta spre stânga, realizându-se mai uşor decât primul, întrucât acul se înfigea în locul punctelor lucrate anterior (fără a se număra firele). Se trecea cu firul în sens invers şi pe dosul lucrului, liniile verticale se dublau, iar pe faţa lucrului liniile oblice formau cruciuliţe. În general cămăşile cu altiţe puneau în lumină inspiraţia geniului ţărănesc, bunul gust şi simţul practic neasemuit.

*

Strămătura, cu care erau executate ornamentele, era galbenă, roşie, neagră, verde, cafenie. Culorile îşi aveau, evident, o anumită semnificaţie. Întotdeauna, românul nostru a fost hărţuit de primejdii, necazuri şi greutăţi. Şi, fără îndoială, acest fapt le-a îndemnat pe femeile din Bucovina, în general, şi pe cele din Oprişeni, în particular, să aştearnă firul negru pe pânză albă, dând astfel cămăşilor naţionale un vădit contrast de culori. Albul reprezintă frumuseţea vieţii nesfârşite, iar negrul – rănile şi durerile sufleteşti. Evident, în lupta sa pentru existenţă, românul nu şi-a pierdut încrederea într-un viitor mai bun. Credinţa şi dragostea lui sunt redate prin culoarea roşie. Iată de ce negrul şi roşul coexistă şi predomină în uzoarele de pe costumele noastre populare (în realitate, cromatica alb-negru-roşu înseamnă o moştenire preistorică, de sorginte cucuteniană – n.n.). Şi dacă, alături de aceste culori, îşi găseşte loc şi verdele, apoi, vorba ceea, românul dintotdeauna e frate cu codrul, care mereu l-a ocrotit şi l-a încălzit. Toate culorile folosite erau deosebit de vii: roşu-înfocat, roşu-mohorât, verde-întunecat, verde ca iarba, albastru-întunecat, albastru „boldit”, albastru „ochiul gâştei”, galben-alămâu, cărămiziu etc. (deci contaminări cu cromatica ruteană şi huţulă – n.n.).

*

În afară de cămaşa cu altiţe, în Oprişeni s-a mai folosit, pe larg, şi cămaşa cu mânecă din umăr, croită cu gura pătrată, fără guler, sau croită cu un guler îngust, pe lângă gât, numit „ciupag”. Aceasta se folosea mai mult în zilele de lucru. Denumite „pui” sau „puiuţi”, ornamentele erau dispuse pe piept, mâneci şi guler, fiind cusute cu strămătură (lânică), în culorile verde, roşu-întunecat, cafeniu, cărămiziu, prin care strălucea firul metalic. La gura cămăşii şi pe margine, la mâneci, se executau găurele. Gura cămăşii se încheia cu aşa-zisele cheiţe. Gulerul (ciupagul) se închiotora cu două cheutori, adică cu două aţe lungi (canafuri), legate ca să nu se desfacă. Pe piept erau câte două cercuri, de o parte şi de alta a gurii cămăşii, care se continuau pe spate. Mâneca se prindea, din umăr, prin tigitură şi era ornamentată cu trei cercuri de „puiuţi” înguşti. O asemenea cămaşă avea şi „şpiţ”, făcut cu acul de „mirej”, iar gura ei mai era împodobită cu „mrejuţe”. Poalele acestei cămăşi erau din pânză de cânepă „tort în tort” şi se vedeau de sub catrinţă.

*

Cămaşa cu altiţă se purta în acelaşi timp cu cămaşa cu pui (cu mâneca din umăr).

Strict legată de cămaşă, ca piesă de bază a costumului femeiesc, a fost şi mai este catrinţa. Ea este purtată peste poalele cămăşii şi acoperă corpul, de la brâu, până mai jos de genunchi. Sub catrinţă femeile se încingeau cu brâul, iar peste catrinţă purtau frânghii.

*

Catrinţa, piesă a portului de formă dreptunghiulară, este confecţionată dintr-o ţesătură din lână în patru iţe. Ea este atât de largă cât poate femeia să-şi acopere corpul, suprapunându-se în faţă parte peste parte. Lungimea ei este după statura femeii. Lâna din care se ţesea catrinţa era de culoare naturală. Fondul catrinţei era negru, betele de la cele două margini – roşii, fiind conturate de dungi înguste şi colorate, numite curcubeie. Pentru catrinţele de sărbătoare, lâna se vopsea în coajă de arin, sovârf, în coji de nuci şi în calaican. La părţile din faţă, catrinţa era decorată cu vrâste, realizate la ţesut. La bata de sus, catrinţa avea câte o cheutoare, prin care se treceau frânghiile cu care femeile se încingeau. După decor, cromatică şi ornamente, catrinţa din Oprişeni era identică cu cea din zona satelor rădăuţene Vicov, Frătăuţi, Horodnic, Costişa, Gălăneşti, Bilca şi nu se deosebea de cea purtată în satele învecinate, Stăneşti, Poieni, Tereblecea, Trestiana, Privorochia. Însă nu se asemăna cu cele înflorate (de inspiraţie ruteană şi huţulă – n.n.), din localităţile din preajma Cernăuţilor, ca Voloca pe Derelui, Plaiul Cosminului, Ceahor, Ostriiţa sau Horecea. Cele mai simple ornamente, vrâstele înguste, se făceau din două culori, răsucite într-un singur fir şi numite „şiuşiulete”. Vrâstele late, numite „scaune”, se intercalau între aceste vrâstuţe. De regulă, scaunele erau de culoare neagră, evidenţiindu-se pe fondul catrinţei. La unele catrinţe, între scaune şi vrâste, se realizau ornamente ridicate cu spata, numite „ridicături” şi acestea se executau în fir. Decorurile ce mai apăreau pe catrinţe le constituiau alesăturile executate cu fir şi având denumirea de „muşcăţică” sau cele de „floricica cea mică” şi „steluţe”. În Oprişeni a existat, până pe la mijlocul secolului XX, o singură meşteriţă mai vestită în ţesutul catrinţelor – Paraschiva Bileţchi, zisă a Babiştii sau a Urecheanului. În unele cazuri, femeile şi fetele din Oprişeni îşi mai comandau catrinţe la meşterite din Poieni, mai ales la Mariţa Gabor.

*

Port campulungean soti Fundu Moldovei

Port câmpulungean interbelic – Colecţia Vasile Ursache

*

Piese de neînlocuit în portul popular femeiesc erau brâiele, numite şi „chingi” sau „frânghii”. Dimensiunile brâielor variau între 2,50-3,50 m lungime şi 20-30 cm lăţime, iar frânghiile erau lungi până la 4 m şi late între 3-15 cm. Atât brâul, cât şi frânghiile se înfăşurau, de mai multe ori, în jurul corpului. Brâul se suprapunea perfect, lăsând capetele cu franjuri libere pe unul sau egal aşezate pe ambele şolduri. La femei, capetele brâului apăreau rar, întrucât acestea se purtau sub catrinţă. Frânghiile se înfăşurau în aşa fel, ca deasupra lor să apară o fâşie din brâul mai lat. Capetele frânghiilor se lăsau adeseori libere, dar se purtau şi strânse pe talie. Brâiele şi frânghiile se ţeseau din lână de bună calitate. Existau brâie pentru lucru şi acestea erau confecţionate dintr-o ţesătură mai simplă, în două sau patru iţe, cu urzeală ascunsă. Decorul se rezuma la dungi plasate pe lungimea brâului, care alterau „dimensional şi cromatic”. Capetele aveau franjuri (stremţe) din urzeala şi lungimea lor era de 5-25 cm. Existau şi brâie pentru zile de sărbătoare. Principalele tehnici pentru realizarea ornamentelor de pe acestea (cu caracter geometric sau floral-vegetale stilizat) erau: alesătura cu mâna şi tehnica scoarţelor, dar mai ales tehnica ţesăturii în multe iţe. Aproape toate gospodinele din Oprişeni ştiau să ţese brâie şi frânghii. Decorul pe care îl realizau se întemeia pe diverse compoziţii ale rombului sau pe motivul rombului la diferite dimensiuni. Mai existau şi brâie ornamentate la un capăt cu alesături executate cu degetul şi realizând motivul „în cârlige” şi ornamente „în roţi” – la celălalt.

*

Frânghiile, cingători mai înguste decât brâiele, se ţeseau, la Oprişeni, în două îţe şi se alegeau cu degetele printre fire diferite motive, printre care cele numite „ruja”, „ruja şi suveica”, „cârligaş şi butucaş”, „suveica”, „cârlige”, „păscute”, „cârligul ciobanului”, „ochiul şi crucea”. Frânghiile se ţeseau şi din strămătură colorată, în roşu-închis, alb, negru, verde, albastru-închis, galben-roşiatic, liveziu. Ele se terminau cu „ştremţele”, ce atârnau pe şold.