Din articolele scrise de Onisifor Ghibu în ziarul Adevărul, în anul 1923, în urma unei vizite în Basarabia.
“Am văzut Basarabia mai întâi în iarna anului 1916, cu puţină vreme după căderea Bucureştilor. Era încă Rusia ţaristă în putere.
Totul părea, între Prut şi Nistru, rusesc. Nici un vânt de redeşteptare naţională românească nu adia.
Cu puţine exceptii, Basarabia se simţea foarte bine sub “jugul Ţarului”. “Moldovenii” erau cei mai credincioşi supuşi ai lui Nicolae al II-lea. Polucrile (regimentele) basarabene aflătoare pe timpul Revoluţiei din Martie 1917, în Petrograd, au apărat pe ţar până târziu după renunţarea lui la tron şi numai cu anevoie s-au lăsat dumirite de scopurile Revoluţiei.
În primele zile ale lui Martie 1917, îndată după izbucnirea flăcării, m-am aşezat la Chişinau, unde am rămas aproape doi ani, pâna în Decembrie 1918, după unirea tuturor provinciilor româneşti.
Am văzut cu ochii mei şi am trăit întreaga epocă de prefaceri a Basarabiei din gubernie rusească, în provincie autonomă, apoi în “republică moldovenească” şi, în sfârşit, în parte integrantă a României Mari. Am avut chiar un oarecare amestec în acest proces.
De atunci au trecut patru ani şi jumătate, aproape cinci. în vara aceasta avui posibilitatea să revăd Basarabia, timp de peste о lună de zile. Am fost la Ismail, la Orhei, la Chişinău – am fost la ţară, în о multime de sate; am fost pe la mănăstiri; am văzut şcoli, examene, serbări, împroprietăriri şi iarmaroace, etc. Am văzut о mulţime de oameni cunoscuţi în viaţa publică; am vorbit cu toţi foştii şi actualii miniştri ai Basarabiei (nu mai puţin de şase inşi!), cu arhierei, cu preoţi, cu egumeni, cu protopopi, cu revizori, cu profesori, cu institutori, cu militari, cu ţărani – cu foarte mulţi ţărani cu о mulţime de copii chiar.
Distanţa de, aproximativ, о mie de kilometri, dintre capitala Transilvaniei şi aceea a Basarabiei, se parcurge în 26 de ore, cu trenul accelerat.
Trec de la un capăt la altul al vagonului, în speranţa că voi da peste vreun cunoscut. Nimeni! în locul vorbei frantuzeşti, pe care о auzeai de obicei înainte de război la majoritatea călătorilor la vagonul de dormit, remarc, cu surprindere, întrebuinţarea limbii ruseşti. La Iaşi, ma dau jos pentru un moment, să-mi cumpăr jurnale din Basarabia. Chioşcarul mă întreabă: – Ruseşti? – Nu, româneşti, răspund eu: — Româneşti n-avem, fu răspunsul… Nu se caută!
Astăzi… după cinci ani de viaţă românească, în afară de gazeta partidului national-liberal din Chişinău, Dreptatea, nu mai apare nici о gazetă în toată Basarabia, şi aceasta, plină de otravă de partid. Aruncându-mi ochii peste ea, m-a cuprins о jale şi о tristeţe profundă. Mi-am adus aminte de о vorbă a unui fost ministru averescan, d. I. Petrovici (Ion Petrovici): “Ruşii n-au izbutit în 105 ani să rusifice Basarabia, noi am reuşit în mai puţin de patru ani”.
Căci în adevăr, după 4-5 ani de zile, aproape nu-ţi vine să recunoşti Basarabia. Din generaţia de oameni modeşti, harnici, sinceri şi fanatici luptători pentru libertate, buni moldoveni şi buni români, din eroii care, în toiul celei mai fantastice nebunii ruseşti, au fost în stare să salveze intactă ţărişoara lor şi s-o redea patrimoniului naţional azi, după abia cinci ani de zile, nu mai găseşti decât doar pe ici pe colo câte un deziluzionat, dat la о parte de viaţa cea nouă. Foştii “eroi” în mare parte s-au dat după păr, s-au lăcomit la situaţii pentru dobândirea cărora au renunţat la toată curăţenia lor sufletească, şi au făcut cele mai penibile tranzacţiuni.
Generaţia care a făcut Basarabia de astăzi şi care ar fi trebuit s-o şi consolideze, s-a corupt irevocabil. Şi vina nu este a ei, ci a acelora care au adus-o aici. Pe aceia va cădea, odată şi odată, blestemul neamului. Când vorbeşti cu puţinii basarabeni care au mai rămas curaţi şi cinstiţi te cuprinde о deznădejde fără pereche. Aproape nici unul nu mai are încredere în ziua de mâne. Toţi regretă că au făcut unirea cu România în condiţiile în care au făcut-o. Oameni care şi-au expus viaţa pentru Basarabia, azi îţi declară că dacă ar fi în stare să strice ce-au făcut, n-ar sta о clipă la îndoială să tragă dungă peste tot. Am auzit chiar din gura unuia, că de s-ar face numai linişte peste Nistru…
Dacă mergi la ţară şi vorbeşti cu moldovenii “proşti”, auzi aceeaşi constatare. Nicăieri nici о încredere. Excepţie fac doar câţiva care trag foloase, nevisate, pe urma politicii… Ţăranii vorbesc cu adevărat dispreţ despre România şi cum te simt că nu eşti “moldovan” de-al lor, îţi taie orice credit. Trebuie neapărat să te dai sau “moldovan” sau “transilvănean”, pentru a le recâştiga încrederea. Stările de azi li se par trecătoare. Nu pot crede că stăpânirea de acum să poată ramâne. Trebuie să vie Rusia iarăşi…
Eram într-o zi într-un sat din ţinutul Orheiului cu nişte prieteni şi stăteam agale de vorbă cu un ţăran bătrân. Din vorbă în vorbă, moş Vasile, om de 78 de ani, de о impunătoare deşteptăciune naturală, ne întrebă:
– Da ce se mai aude? Mai este nădejde să vie un împărat bun, ori rămâni tot aista di pisti Prut?
Cercăm să-l liniştim pe moş Vasile ca de-amu cu împăratu s-o mântuit! De asemenea şi cu Rusia! De-amu sântem uniţi cu Romanii (în Basarabia până ân ziua de azi noi suntem numiţi Romani).
– Da Romanii, cu care ne-am unit — zic eu – cum îs, moş Vasile?
– Da cum să hie, răspunde moşul. îs mai răi decât turcii.
Încerc să-l imbunez:
– Dar bine, moş Vasile, cum poţi zice că-s mai răi decât turcii? Ei sunt doar fraţi cu noi!
– Ei, fraţi! Până au ce-ţi lua! Iau şi chielea de pe om!
– Dar, zic eu, nu vorbesc şi ei tot ca noi, moldoveneşte?
Moş Vasile îmi taie vorba:
– Ba, domnule, vorbesc chiar ţigăneşte…
Străbateţi Basarabia de la un capăt la altul al ei şi pretutindeni veţi găsi aproape numai această mentalitate. România nu numai că n-a fost în stare să câştige sufletul bun şi generos al băştinaşilor, da, prin metoda ei fundamental greşită, l-a înstrăinat şi mai mult de cum fusese înainte.
Starea sufletească de astăzi a Basarabiei pare neexplicabilă în faţa câtorva fapte mari, care au avut loc în anii din urmă: dobândirea libertăţii naţionale, a libertăţii cetăţeneşti, a votului universal şi împărţirea pământului la ţărani. Desigur, acestea sunt fapte, care au prefăcut viaţa într-o largă măsură, dar ele n-au atins – cum ar fi trebuit – şi resorturile sufleteşti ale vieţii.
Orice s-ar zice: poporul basarabean, care n-a luptat pentru dobândirea acestor lucruri, nu era copt pentru ele şi, deci, nu le ştie preţul acum, când le are. Moldovenii n-au luptat niciodată, sub ruşi, pentru drepturile limbii lor naţionale, aşa că întrebuinţarea limbii comune în întreaga viaţă publică ei n-o socotesc astăzi un lucru important, aşa după cum socotesc ardelenii, care au luptat veacuri de-a rândul şi au suferit martiriu pentru limbă.
Şi aici România oficială comite marea greşeală de a crede că prin introducerea limbii române în Basarabia a “naţionalizat” viaţa acesteia. Limba, în sine, e departe de a fi identică cu cultura unui popor. Cuvintele sunt fiinţe vii. însăşi lumea a fost creată prin cuvânt. Nu noi stăpânim limba, noi suntem stăpâniţi de limbaj. Nici о creaţie a imaginaţiei umane nu se poate detaşa complet de entităţile extralingvistice pe care cuvântul le denumeşte. Iata de ce orice comunicare rămâne, mai, relativă. În Basarabia acest adevăr este de două ori mai adevărat ca aiurea. Cultura unui popor se află depusă în prima linie în moravurile lui, apoi în aşezămintele lui. Iar moravurile duse de România peste Prut n-au fost totdeauna de natură de a recomanda cuiva cultura românească. Funcţionari abuzivi, legi care se schimbă în fiecare an de două ori, ordonanţe care se contramandează tot a doua zi, impozite necontrolate de nimeni, înjurături, batjocuri, bătăi, toate acestea au instrăinat Basarabia atât de mult, încât toată istoria şi toată literatura română, câtă se-nvaţă prin şcoli, nu vor fi în stare sa repare răul nici în timp de câteva decenii.
Cam la atâta s-a redus cultura românească, pe care a primit-o Basarabia pe urma Unirii ei. Să mai adăugăm doar politica de partid, care a încoronat opera.
Libertaţile cetăţeneşti sunt în Basarabia, ca şi în restul ţării, simple ficţiuni, ba încă în Basarabia ele sunt şi mai fictive ca în celelalte provincii. Afară de ciţiva inşi, care profită pe urma politicii, nimeni nu-şi bate capul cu ţara şi cu aşezămintele ei.
Am vorbit cu sute de tărani care toţi, absolut toţi, mi-au spus că era mai bine pe timpul boierilor. Boierii, spun ei, ne dădeau pământ cât voiam, ne aşteptau de bani; ne împrumutau; la о întâmplare de secetă ne dădeau pâne (grâu şi porumb). Da acum, cine se uită la noi? N-ai de la cine te ajuta cu nimic. E adevărat că pamântul nu era al nostru. Dar acum e al nostru? Că ne iau şapte piei după el. Numai să tot dai la toţi tâlharii, şi tot nu-i mai saturi. Atunci, e drept, aveam un stăpân, dar acum avem о sută de draci pe capul nostru.
Dacă ai întreba pe oameni dacă vor să se întoarcă la boieri, toţi ţi-ar răspunde că vor.
Aşa vorbesc ţăranii moldoveni. De aceea, nimeni nu se simte îndemnat a fi cu recunoştinţă faţă de România pentru că li s-a dat pământ.
Aproape din gura tuturor, care au trecut în ultimii cinci ani Prutul pentru un timp mai scurt sau mai lung, se poate auzi afirmaţiunea că preoţimea din Basarabia este cu sentimente ruseşti. M-am ridicat întotdeauna în contra acestei afirmaţiuni, care este fundamental greşită. Preoţimea basarabeană nu este mai puţin naţională decât cea din Bucovina, Transilvania sau România veche. Dimpotrivă, judecând-o după rolul pe care l-a avut sub stăpânirea rusească, ea a săvârşit un rol naţional mai important decât preoţimea din vechiul regat. Dacă ea n-a luptat pentru revendicările naţionale, nu este mai puţin adevărat ca ea a păstrat neatinse vechile comori naţionale la ţară: limba şi credinţa străveche.
Este о legendă neîntemeiată că în bisericile de la ţară ar fi încetat cu totul slujba româneasca pe timpul dominaţiei ruseşti. Cercetaţi bisericile săteşti şi le veţi găsi pline cu cărţi româneşti de la mănăstirea Neamţ, de la Iaşi, de la Bucureşti, de la Sibiu, de la Buda şi chiar de la Blaj, pentru ca să nu mai vorbesc şi de cele de la Chişinău. Mai mult: am găsit chiar sate ruseşti, în care toată vremea Evanghelia s-a spus româneşte, ca de exemplu ân Palanca Orheiului, unde de la 1844 şi până astăzi s-a întrebuinţat Evanghelia tipărită de Vasile Moga la Sibiu.
Dar preoţimea n-a fost şi nu este rusificată. Cel mult dacă am putea spune că ea a fost ţarificată (ca şi boierimea, nobilimea basarabeană – n. n.), şi asta a fost. Dar cine ştie ce-au făcut ţarii ruseşti pentru biserica şi pentru preoţime, acela nu se poate mira că preoţimea, ca ţărănimea de altfel, a fost complect ţarificată. Ţarii erau atât de “mari”, atât de “buni”, atât de munificenţi, încât întreceau orice imaginaţie pentru oamenii simpli, aşa că identificarea cu ei era cel mai natural lucru.
Afară de aceasta, arhiereii ruşi erau, în general, oameni care ocroteau cum nu se poate mai mult interesele bisericeşti şi pe ale clerului, aşa încât ei câştigau aproape totdeauna inima preoţimii. Mi-aduc aminte cu câtă iubire erau chiar şi cei mai buni preoţi moldoveni faţă de ultimul arhiepiscop rus, I. P. S. Anastasie. Toţi aceştia s-au interesat de aproape de soarta preoţilor, facând din ei о forţă aşa de mare, încât nimic alta nu о întrece. Preoţimea basarabeană este un bloc atât de puternic, încât preoţimea românească din celelalte provincii nici nu se poate compara cu ea. О solidaritate impunătoare îi uneşte pe slujitorii altarului, de sus până jos, ceea ce şi din punct de vedere naţional însemnează foarte mult.
Cum se explică acuzaţia permanentă şi aproape generală de filorusism al preoţimii?
Aceasta este chestiunea pe care о discutam într-o zi cu unul din cei mai distinşi preoţi basarabeni, cu care am stat câteva zile la о mănăstire din judeţul Orheiului.
– Să-ţi vorbesc cu totul deschis, îmi zise preotul.
Fraţii noştri din vechiul regat ne spun totdeauna că Rusia a răpit Basarabia de la Moldova.
Ei, bine, preoţimea noastră altfel a ştiut acest lucru. Ea a ştiut că, înainte de 1812, ţările româneşti erau sub turci, care le exploatau fără nici о milă, păgâneşte. Toată nădejdea lor ele şi-o puseseră în Rusia creştină. Cei mai mulţi patrioţi români ai acelor vremuri făceau tot ce le stătea în putere pentru a pune ţările lor sub ocrotirea părintească a Rusiei. Dacă nu mă înşel, chiar marele mitropolit Veniamin Costache era unul dintre cei mai mari “rusofili”. D-voastră luaţi în nume de rău “ţarismul” preoţilor moldoveni, dar uitaţi că el a fost altoit în sufletele lor mai întâi chiar de învăţătorii moldoveni, înainte de răpirea Basarabiei.
Asachi, care a studiat la Roma, ridică pe Petru cel Mare mai presus de Romulus, şi cu toate acestea lui Asachi i-aţi ridicat monument în Iaşi, iar pe noi ne timbraţi cu orice prilej de “rusificaţi”. Pentru ce? Pentru că noi n-am avut norocul ca la 1834 să fim reîncorporaţi la Moldova lui Mihail Sturza? Pentru că am continuat să vedem în ţarii ruseşti protectori, cum văzuseră până la acea dată chiar cei mai buni moldoveni?
Dar oare gospodarii Moldovei au povăţuit mai bine Moldova de cum au povăţuit ţarii Basarabia? Noi ne uitam peste Prut şi vedeam sate păcătoase şi oraşe mai rele ca ale noastre. Ţărănimea noastră este mai zdravănă ca cea de dincolo; biserica noastră a fost mai apărată şi mai ajutată.
Că n-am luptat în contra ţarilor şi a ruşilor? Dar ce ne putea face să luptăm în contra lor? La noi se ştiau despre România numai lucruri rele şi acestea nu le spuneau atâta ruşii, cât tocmai românii fugiţi la noi din armată: aveam mii şi mii de dezertori români care ne aduceau de la “fraţi” cele mai rele ştiri, şi ei preferau să fie trimişi în Siberia, decât să fie excortaţi îndărăt în ţara lor.
Nu, domnule, termină preotul meu, fraţii din Regat nu numai că nu ne înţeleg, dar nici nu-şi dau nici о silinţă să ne înţeleagă. Ei ne ofensează, cum nu ne-au ofensat niciodată ruşii, în loc să ne câştige sufletele prin iubire. Am fugi noi de fraţii noştri dacă ei s-ar apropia de noi cu dragoste? Am servit cu credinţă pe ţari, şi crezi că nu servim, şi cu mai multă credinţă, pe Domnul nostru unit astăzi? Ne doare însă că de la Bucureşti nu ne vin decât şicane sau apoi promisiuni, care nu se mai împlinesc niciodată.”
Bookmarks